FEMEIA! Pentru că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.

Zilele trecute am lepşuit-o pe Carmen, nu cu una, ci cu două bucăţi ludoşenii, motiv pentru care mi-am luat-o la rându-mi (c-aşa e-n leapşa, o dai doar ca să ţi-o iei înapoi) cu tema urlătoare: de ce-s femeile la crème de la crème? Hm.

Mă voi folosi abuziv si subiectiv de această leapşă pentru a mă manifesta împotriva pudicilor. Am ceva cu pudicii? Da, am. Sunt convinsă că adeseori proslăvita lor preacuvioşenie e un tapet înflorat peste mucegaiul din dormitor şi că  distincţia lingvistică pudic / pudibond este nejustificată.  Nu, nu generalizez; există oameni (vreo câteva mii pe Terra întreagă) a căror graţie se reflectă firesc în limbaj şi-n gura cărora moneda naţională a Botswanei, şi anume pula, se potriveşte fix precum o pereche de clăpari unui piţigoi. Ei bine, eu nu sunt unul dintre ei ş-am învăţat să mă accept cu tot cu petice şi.

Survolând de la această premisă

Femeia, dragilor, este acea divină creatură fără de care existenţa posesorilor de cromozomi xy ar fi literalmente şi literarmente plină de caca.

Acestea fiind spuse, predau cu umilinţă prezenta însărcinare exclusiv celor care întradevăr sunt capabili să ne explice de ce iubim femeile, respectiv respectivii posesori de cromozomi.

Atutalor!

P.S. Cazul Dinescu este patologic – a nu se considera drept model de rol.

music de luni viscolit

Idila cu Înălţimea Sa, Stephen King (I)

Pretext

Da, dom’le, odat ca niciodat, eu eram adolescenta care nu-şi lua rujuri, ca să-şi cumpere cărţi. La doi paşi de liceul meu, pe colţul unui bloc cu patru etaje, care în mintea mea defectă arăta ca un castel (acolo trebuia că locuiau cei mai interesanţi oameni din Braşov), era o librărie – anticariat. Afacerea cu tomuri vechi mergea pasămite mai bine decât a cu noutăţile, căci majoritatea rafturilor odihneau vechituri îngălbenite. Cum puneam mâna pe treizeci, patruzeci de mii, cum dădeam iama la bunătăţi. Răsfoiam câte juma’ de ceas, până să mă hotăresc pe care să le iau cu mine. Evident că, de buzunarele-mi nu erau aşa pustii, aş fi plecat de acolo cu geamantane burduşite de poveşti. Dacă se nimerea să fiu cu câţiva lei mai bogată, cum ieşeam din librărie, intram pe uşa alăturată în cofetăria supraetajată. Îmi luam o îngheţată de fistic împănată cu fulgi de gheaţă, care-mi ardea mâna prin cupa rotundă de metal şi urcam sus. Acolo era barul şi era mai fain. Erau oameni care fumau şi sorbeau licori aurii din pahare de coniac. Oamenii Mari. Acolo scaunele nu erau tabureţi pitici şi metalici acoperiţi cu bureţi groşi îmbrăcaţi în vinilin roşu ca jos în cofetărie, ci Scaune de Oameni Mari, tapiţate cu o imitaţie decentă de catifea. Acolo eram şi eu Mare, măcar un pic, şi-mi puteam savura netulburată comorile abia răscumpărate.

Acolo, în împărăţia jumătate cofe-bar, jumătate anticariat, l-am întâlnit pe Rege. Nu-mi amintesc asta în detaliu, dar străjerii zic aşa: Mama nu mi-ar fi cumpărat niciodată SK din pur şi nevinovat snobism literar (de la ea primeam doar Dumas ori Sadoveanu). Eu nu aveam bani de un King necitit vreodată; deci trebuie să-l fi luat din librăria mea castel, căci de altundeva nu cumpăram.

Shining

a fost primul meu rendez-vous cu regele şi mi-a întors lumea cărţilor pe dos. Mai ales că eu nu mai citisem nimic din genul respectiv. Care gen respectiv? King respectiv. Pentru că SK, dragii mei, NU scrie horror. King scrie poveştile părţii întunecate, care da, seamănă a horror, dar nu răsar neam. Pentru că frica lui King nu apare în oglinda în care personajul se spală nepăsător pe dinţi, nu abureşte deasupra căzii în care maleficul Bau Bau se scaldă în sânge de fecioare şi nici nu sare de după copaci, precum monştrii Chelseei QuinnYarbro, în pădurea în care patru adolescenţi afumaţi cu mary abia s-au rătăcit. Frica despre care scrie regele creşte din slăbiciunile noastre. Da, ale tale şi ale mele, sau, cazul Shining, ale unui beţiv pentru scurtă vreme recuperat, care petrece o iarnă nesfârşită în creierii munţilor, ca administrator al hotelului Overlook pe perioada din afara sezonului turistic. Jack Torrance, un profesoraş la fel de anonim precum scriitorul ce vrea să fie, acceptă slujba ingrată, sperând că liniştea hotelului adormit va chema muzele. Din păcate(le sale) pentru antieroul nostru, hotelul nu-l găzduieşte doar pe el, soţia şi copilul, aşa cum pare a fi, ci toate temerile sale. Plus ceva mălură pe care-o va descoperi sclipitorul său fiu. Pe scurt: un beţiv înebuneşte, ajutat de forţa malefică a unui hotel bântuit, şi se apucă să-şi cotonogescă spre ucidă familia. Pe-ni-bil.

The King. The Stephen King

Ăsta e necazul cu regele; dacă încerci să sumarizezi povestea, iese e o fiertură nesărată cu aspect derizoriu, precum a de mai sus. Iar asta se întâmplă pentru că frumuseţea şi forţa scriiturilor sale rezidă nu în intrigă, ci în felul în care ajungi la ea. Romanele lui King proslăvesc nu povestea, care mai mereu e doar un pretext, ci personajele ei.  Povestea e cumva în afara lor, e declicul care porneşte furtuna interioară, tumultul fricii. Frica e aluatul lui King, iar istoriile pe care le coace vorbesc cel mai adesea fie despre depăşirea temerilor (Marşul cel Lung, Misery, Jocul lui Gerald), fie despre a fi depăşit de acestea (Shining, Carrie).

Hegemonia personajelor

Motivul pentru care King îmi place atât de mult, în ciuda eşecurilor grandioase precum Mobilul (una dintre, dacă nu cea mai mizerabilă carte scrisă de un scriitor renumit – pe scurt extratereştri, omenirea în stare zombiană, apocalipsă şi câţiva eroi jerpeliţi care scapă turma) sau mai puţin grandioase, Lucruri Preţioase (remake parţial şi ieftin la Salem’s Lot), este tocmai această hegemonie a personajelor. Sunt tipul de cititor care nu se mulţumeşte cu explicaţii sumare. Dacă citesc despre X că e avar, vreau să „văd cu ochii mei” avariţia, s-o asist când ia mâncarea de la gura copilului, să-mi fie silă de ea, să-mi repugne, pentru ca mai apoi s-o văd în zdrenţe şi să mă delectez cu futila căinţă a lacomului. Şi, dincolo de subiectivism, cred că nu există scriitor contemporan capabil să coboare atât de adânc, şi de firesc totodată, în lumea întunecată a personajelor sale, cum reuşeste King.

Toată mălura aia superbă a Poveştii lui Lisey

Al doilea motiv pentru care SK e unul dintre scriitorii mei favoriţi e originalitatea. Poveşti precum Marşul cel Lung au mai scris doar monştrii ai literaturii ca Fowles ori Kafka. Partea oarecum proastă este că e improbabil ca regele ficţiunii să îşi poată depăşi polul originalităţii, pe care, cred eu, l-a atins cu Povestea lui Lisey. Credeţi ori nu, o poveste de dragoste (şi romanul meu favorit, semnat King). Să fii capabil să creezi şi să pui în funcţiune o maşinărie a iubirii, cum e cea a lui Lisey şi Scott, e fantastic şi gata. Ştiţi cuplurile acelea ale naibii de norocoase care se iubesc cu i de la infinit, de la iremedial, de la ireal? Care îşi adună în fiecare zi pe care-o petrec împreună mici minuni sclipitoare, amintiri ale simbiozei lor unice? Care-şi spun lucruri pe care nimeni altcineva decât ei doi nu le poate pricepe? Care ştiu şi simt dincolo de cuvinte, distanţă sau timp, ce simte şi are nevoie celălalt? King a reuşit minunea de a transpune impecabil Legătura Aceea cu nimic mai prejos decât magică, care în esenţă nu ţine nici de limbaj, nici de amintiri, ci de acel Ceva împărtăşit căruia nu-i putem da un nume, pentru că în fiecare cuplu poartă un altul.

Am primit cartea de la baby. Mi-a strecurat-o sub pernă într-o seară. El şi Juniorul stăteau ţepeni ca doi ţapi şi chicoteau, în vreme ce eu îmi odihneam căpăţâna insensibilă pe Povestea lui Lisey camuflată în puf. La un moment dat, hlizeala lor complice a început să mă calce pe bătături şi m-am răţoit: ce se holbează la mine chirăind, am pene în cap?! Am fost acuzată de crasă nesimţire, pentru ca apoi să-mi fie înmânat obiectul cauzator de hihihi. După ce m-am extazit îndeajuns, am pus ochii la treabă. Peste vreo oră şi jumătate am arucat cartea cât colo (la propriu) aproape plângând de ciudă şi-am început să-l spoiesc pe King. Că e un snob imbecil, căruia editurile îi publică toate defecţiile pe principiul a good brand sells even shit. Că e un cretin ţicnit plin de el etc. Nu pricepusem o iotă – ceva cu o tipă care era cam pe arătură, cu bul – bul şi cazmaua de argint şi incunci şi alt kil de ciudăţenii fără noimă – ce dracu e porcăria asta?!

Ce aveam să aflu când m-am încăpăţânat să-i dau de cap era că tocmai ăsta era şpilul – să nu pricep nimic. Există frumuseţe sub „bube, mucegaiuri şi noroi”, dar ca s-o descoperi, trebuie să ai răbdare. Să fii contrazis, confuz, să te simţi mic şi depăşit, pentru ca apoi, după ce-ai investit câteva ceasuri şi ofuri bune, să ţi se dezvăluie o lume cum nici basmele nu ştiu. O lume a basmelor pe bune.

Îl mai ştiţi pe porcuşorul albastru de la Antrefrig? Comentezi?!?!

Sigur vi-l amintiţi, căci a fost memorabil. King a debitat astfel de remarci în Povestea lui Lisey. Sintagme care scot limba bombardamentului postmodern de informaţii, fiindcă sunt cu zece nivele deasupra lui şi conţin nu unul ci o sută de sensuri arhicunoscute care se întâlnesc în acelaşi punct nevralgic. Toată mălura aia. Aici se cuvine se ridicăm pălăria în faţa lui traducătorului preapriceput Mircea Pricăjan, al cărui merit e acela de-a fi redat fidel intraductibilul.

Am obosit, oameni buni. Pe data viitoare!

The King says

Despre King (Stephen) voi scrie pe larg odată ca niciodată. Momentan doar un citat care mi-o plăcut mult:

“Trăieşte în prezent; lasă trecutul să se întindă în mormântul lui; ţine bărbia sus şi ocoleşte bălţile de noroi. Nu-ţi transforma prietenii în psihoterapeuţi.”

Leapşa brăţărilor de smarald

Întrucât prima mea leapşă original bright side a fost un impecabil fâââs, o să-i fac ce-i face scriitorul frazei idioate pe care abia ce-a tastat-o în word, respectiv prin fereastra întredeschisă vântul şuiera ca un şarpe, şi anume îi voi da un preameritat delete ş-o iau de la capăt.

Şi. Pentru că din punctul meu de vedere o leapşă faină face imaginaţia să duduie în tine ca un expres care coboară din creierii munţilor, încerc varianta asta:

Care sunt meseriile pentru care aproape că n-ai pune pleoapă pe pleoapă nopţile, de nerăbdare s-ajungi iar la slujbă?

1. Bibliotecară. Pentru că am cultul cărţilor. În piramida nestematelor lumeşti care nu se extrag din buricul pământului cartea este ultima treaptă. E locul special în care te aşezi ostenit să-ţi tragi sufletul. Acoperişul lumii. Am înregistrat dintr-un film o chestie, trivială dealtfel, pe care mi-ar fi plăcut s-o debitez eu: lucrurile pe care le ştii (ca în Cunoaştere) sunt singurele pe care nu ţi le poate lua nimeni. Bibliotecile sunt, deci, Ţara Făgăduinţei, unde cărţile sunt totodată ale tuturora şi ale nimănui, sunt sângele care tâşneşte nestăvilit prin aorta lumii, apoi se strecoară prin milioane de vene subţiri, până ce ajunge în capilarele unor obraji înfierbântaţi. Acuma, chiar trebuie să vă mai spun ce statut ar avea bibliotecara acestei Ţării?

2. Poliţist slash Detectiv. Când eram kinder surprise, visam adeseori să descopăr secrete necurate. Ai mei aveau o servantă în sufragerie în care ţineau sub cheie acte şi fotografii. Treaba e că acea cheie era aşijderea celor care deschideau celelalte piese de mobilier din sufra, deci n-a fost mare inginerie să pătrund în dulapul cu dovezi. Speram să aflu că sunt adoptată (N-o luaţi pe câmpie. Vreme îndelungată am fost ferm convinsă că fac parte din familia perfectă. Probabil tocmai de aceea căutam bube – familia asta era mult prea prea ca să fie pe bune.) sau că ai mei sunt martori ai lui Iehova sau că, nu ştiu, ceva nemaipomenit. Cel mai aproape de visul ăsta am ajuns pe la 12-13 ani, când un biet zugrav bătrân şi alcoolic ne-a făcut nefăcuta de-a trece în lumea drepţilor drept la noi în cadă, în timp ce plimba bidineaua pe tavanul băii. După lupte seculare ce au durat vreo şase ore doi ofiţeri criminalişti au binevoit să ne calce pragul. O, mamă, ce fericire! I-au făcut poze sărmanului Mihai, Dumnezeu să-l ierte, pe toate părţile, ca-n filmele americane pe care eu încă n-apucasem să le văd. Ne-au interogat şi făceau remarci de genul cadavrul nu are de făcut obiecţii – faza serii pentru mine. Faza serii pentru ei trebuie să fi fost mometul în care pişpirica de brightie, copila lungă şi slăbănoagă cu ochi de bambi a întrebat candid: ce trebuie să fac ca să ajung ca dumneavoastră? În punctul ăsta faza serii a mea a căzut spectaculos în hăul clasamentului, detronată de magica sintagmă: Academia de Poliţie.

3. Proprietară de cafenea. Asta trebuia să fie patru şi viceversa, dar, noah, treacă de la mine. Le-aş da clienţilor mei prăjituri gratis la cafea şi aş avea rafturi cu cărţi din care singuraticii şi-ar putea alege una care să meargă cu un coniac sau cu o cioco-mentă. Desigur, s-ar întoarce să termine cartea. Aş avea zeci de amici necunoscuţi a căror vârstă n-aş afla-o niciodată, care mi-ar povesti la un ţap de Carlsberg episoade fantastice din vieţile lor. Mi-ar spune, aşa cum a făcut-o într-un trecut prăfuit din Braşovu-mi drag, lunganul acela zâmbăreţ şi anonim: Mai dă-mi un gin sec şi o tequila sunrise cu multă tequila pentru sugativa cu care am venit – nu se mai satură! Şi-am râde complice de sugativă. Cafeneaua mea ar fi pe acoperişul unei clădiri înalte şi ar avea panoramă către munţi. Ar avea perne moi şi flori proaspete. Şi chelneriţe care ar zâmbi pentru că s-au născut de treabă, ci nu pentru asta e „politica companiei” (cacofonie fericit coincidentă). Şi s-ar numi… În hamac. Evident şi obligatoriu ar avea şi vreo două, trei hamace înconjurate de arbuşti luxurianţi. Cu ce vă servim? Un Manhattan şi „De veghe în lanul de secară”, te rog.

4. Jurnalist de călătorie. He, hee, să vezi cele mai faine locuri din lume, să înveţi să zici „vreau un bilet pentru…” în 111 limbi, să cunoşti tradiţii şi ritualuri pe care poate nici antropologii n-au apucat să le dibuiască, să participi la festivaluri şi carnavaluri ale culorilor, ale taurilor, ale florilor, ale vinului… să te afunzi în fiecare zi a vieţii tale până peste cap în nou, nou, nou. Mai că-mi vine s-o dau naibii de bibliotecă.

Un lucru bate deja la ochi, driver personal numărul unu: descoperă!

Dacă merg tot aşa, ajung cu fanteziile de sâmbătă dimineaţă până duminică. Aşadar, celelalte meserii care m-ar face the brightest of them all, fără explicaţii suplimentare şi fabulaţii aleatoare, sunt:

♥ actriţă

♥ pompier

♥ florăreasă

♥ astronaut

♥ pictoriţă

♥ îmblânzitoare de lei

No, acu’i vremea ca leapşa să ia calea blogosferei, cu precizarea că aveţi libertatea să fiţi câţi oricine vreţi (eu am pus zece de dragul cercului). So, without further bla bla, The Emerald Bracelet goes to baby, Juniorul, marii boemi, Boghi, Delaskela, Zizzou, Luana, Adrian, Carmen, Writeman, şi Digital Elf.

Train de vie, de Radu Mihăileanu

După mine când vezi (mai bine zis trăieşti) un film bun, adică BUN, cazi aşa într-o stare de suavă prostaţie şi ultimul lucru pe care-ai vrea să-l faci, că tot veni vorba de Blaga, este să striveşti corola de minuni. Deci, pe cât posibil, mă voi abţine de la asemenea acte mrşave şi zic numai:

Am auzit de Train de vie de la unicul şi inegalabilu-mi frate, care rar se entuziasmează de ceva şi care vorbind despre film era extralaudativ. L-am obţinut pe căi nu tocmai onorabile, mea culpa şi l-am devorat cu mare interes, interes căruia până la finalul poveştii cinematografice i s-a adăugat o deosebită admiraţie.

Pentru că are: poveste originală, personaje splendid conturate, coloană sonoră de excepţie semnată Bregovic (chiar observam că nu mi s-a întâmplat să văd film cu muzica lui în fundal care să nu-mi placă, de unde concluzia că omu’ nu cântă chiar la orice masă), umor cât încape, morală şi final apoteotic.

Ce m-a uns la suflet: o scenă de către sfârşit în care’s adunate de circumstanţe trei dintre cele mai discriminate naţii: evreii, ţiganii şi nemţii. Mi-a părut aşa o palmă faină trasă peste ochii tulburi ai lumii.

Chapeau, Radu Mihăileanu!

Brightie prezintă administratorul de bloc

Cu sinceră părere de rău, admit că eu nu pot a-l descrie pe domnu’ administrator deoarece:

1. când mă gândesc la mutra lui de căţel bătut care cere gigea mă prăbuşesc de râs şi nu mai pot emite decât behăieli piţiponţeşti.
2. într-o discuţie despre individul ăsta 100% croit pentru un job nesolicitant şi molatec ca şi el însuşi, cum ar fi plasator la cinema, îngrijitor de papagali la zoo sau ucenic de croitor, Realdo a reuşit una bucată caracterizare de mare stil, care deci nu suportă concurenţă, prin urmare nu voi atenta să par la fel de inspirată, pentru a nu mă face de toată cocoa.

Acuma, în sprijinul acuzatului trebuie spus că omul e bine intenţionat, însă din păcate pentru bunele sale intenţii, cel mai adesea neconcretizate, are cojones din vată de zahăr. Asta înseamnă că, dacă îţi iei o postură ameninţătoare şi-i zici vreo două, se transformă instantaneu într-o menajeră cu boneţică înflorată şi pămătuf roz care te roagă cu ochişorii ei umezi: îmi permiţi să-ţi fac casa lună?

Ce poate să facă domnu’ administrator e să trimită scrisorele voit invective, nevoit penibile către hilare furnizorilor de servicii care nu-şi fac treaba. Scrisorele ca asta:

Ce nu ştie Miss Failed Administration e că o astfel de scrisoare nu face decât să înrăutăţească o situaţie şi aşa împuţită. Parcă le şi văd pe babele hârşâite de la departamentul “migrene cu clienţii” al Enel Muntenia cum îşi râd în bărbi de tentativele eşuate de sarcasm ale expeditorului, iar apoi îşi văd netulburate de bârfele de bureau.

Anyways, partea luminoasă a afacerii cu liftul aflat în comă din cauze electrice pentru aproape o lună şi “magnifica” echipă de salvare captivă în celula necruţătoare a realmente magnificei birocraţii, a fost balzacianismul impecabil al lui Realdo, care l-o zugrăvit pe domnişorul Te Rog Nu Mă Răni astfel:

“Această creatură cu pantaloni scurţi şi ghiozdan în spate care trăieşte la marginea asociaţiei de locatari duce o existenţă, am putea spune, blagiană: el nu striveşte corola de minuni a lumii, manifestându-se cu precădere epistolar.”

Brightie e premiantă. Iar. :D

Dragii cafegii, cu care-mi împart frustrările şi bucuriile de cinci anişori bătuţi pe muchie, mi-au făcut o mare bucurie azi, blagoslovindu-mă cu locul II la Premiile Literare Cafeneaua, secţiunea poezie. Şi de ce să nu mă laud? Atâta soare am şi eu în nămeţii ăstia de zăpadă de mi-au obturat pe perioadă nedeterminată alte perspective. Acum doi ani am împuşcat III la proză, an chiar marele premiu tot la proză, iară anul ăsta urcai şi-n bastionul poeziei cafegiste. Dea Domnul ca la anu’ să trec graniţa netului!

Cesta’i poemul fericit:

iubirea era un bărbat înalt uriaş

azi dimineaţă am văzut cea mai frumoasă iubire
din ultimii ani era un bărbat înalt uriaş
cu ochelari negri de soare şi vestă de piele peste tricoul
alb o ţinea strâns de mâinile amândouă
cu o mână o soţie cârlionţată, cu cealaltă o copilă
împleticită de somn
erau tineri frumoşi şi se făcea că împrejurul lor dansa
bezmetică iubirea ca o ţigancă beată de fum şi de vin

nu vreau să zic că f-ul fericirii vine de la familie sau de la
fidelitate pentru că uneori f-ul ăsta
poate izvorî din palma unei prostituate care
dezmiardă în zori un chip adormit şi necunoscut sau
din inima unei măicuţe ce te petrece cu privirea
într-o răspântie de unde nu ştii dacă pleci ori soseşti

nu vreau să zic că dragostea are reşedinţa în
vreun loc anume pentru că e o chestie de minimă
cultură generală faptul că ea
e o pasăre călătoare
şi că nicio vrăjitoare nu poate vedea
în nicio damă de pică în nicio ceaşcă de cafea
ciobită unde va poposi
nici când

vreau să zic că de la masa unei cafenele se uita
la iubirea dansând ca o ţigancă beată o femeie
a cărei credinţă pierise în urmă cu câteva zile n-o petrecuse
pe ultimul drum pentru că atunci când îţi pierzi credinţa
nu-ţi arde de ritualurile strămoşilor o dai simplu dracului
şi-ţi vezi de viaţă ca şi cum ar mai avea rost
se uita la bărbatul uriaş cu ochii ascunşi şi cu iubirea
încălzindu-se în palmele amândouă şi în privirea ei
pâlpâia tremurând o umbră de suflet
ca o
lumânare

Google întreabă, Brightie răspunde the other sequel

După cum se vede treaba, sunt în continuare pe aceeaşi lungime de undă google cu Zizzou, care şi dânsul se preocupă azi de căutările neamului, nu oricum, ci pe categorii, comme moi. No, ăstea mi-au ieşit mie:

Categoria No comment

→ masini de spalat in public

→ скачать книгу

→ cand mi-a soptit dumnezeu sa-mi pun pirostriile

Categoria Luminează-mă, lumină, că mi-e beznă în grădină

→ ce inseamna gusfraba

Deci gusfraba este atunci când te apuci cu dinţii de nirvana şi stai aşa agăţat de absolut până ţi se dematerializează corpul şi spiritul tău devine una cu toate căutările Google. Atunci trebuie să dai drumul gingaş la nirvana şi să planezi metafizic şi suav ca în melodia asta:

→ informatii despre ce este un folder oare

Oare un folder este cuvântul oare care desemnează obiectul oare pe care românii îl denumesc dosar oare adică o bucată paralelipipedică de carton oare folder vine de la verbul to fold din engleză care înseamnă oare a îndoi în care oare se pun documente oare termenul folder se poate referi la obiectul propriu zis dar şi oare la echivalentul digital al acestuia reprezentat oare pe desktop de o iconiţă galbenă care oare seamănă cu un dosar adică cu un folder oare

→ stinumere de tel de femei 30 ani din buc

Da, bre, ştiu. da’ di şe?

Categoria S-a stricat Google

→ secsi boba cu varianta boba secsi

GPS vocal assistant says: the ass you are looking for is marked on the map with an X from axhole. Turn left at the neXt crossroad then drive straight for 300 miles. You’ll reach an old, skinny, and toothleX woman holding a panel in her arms. Don’t freakX out. Press the red Booty Call button on the panel and wait patiently. The secsi boba will show up promptly. Oh, sorry, forgot to mention, before doing all that, you shall take your eXtasy pill.

Dacă nu înţelegi nimic din cele de mai sus, apasă cu încredere iconiţa Google translate pentru o experienţă cu adevărat orgasmică.

→ caut fete cu ai di smig

Ai di, nu mai spune!

→ yu tu be mirela zeta nud

So, if yu to be mirela zeta nuda, then yu to be foarte căutată pe google imagini de tăţi agramaţii NF al căror instinct de reproducere se manifestă excedentar şi preponderent online, so yu to be very proud of your self, sorry, I mean your ass.

→ ma repugni

Mai am un singur dor în liniştea serii, să mă repugni de zor la marginea mării.

Repugna-m-aş şi n-am cui, repugna-m-aş sinelui. Sinelui lui.

Categoria OMG

→ osul din partea inimii

Stimaţi radioascultători şi radioascultătoare, osul din partea inimii, ştiinţific denumit cardos înţeparius este cel care protejează miocardul, pericardul şi Mastercardul de atacurile cerebrale, pardon cardiace, ale diverşilor intruşi în cutia toracică care (cacofonie necesară) urmăresc înrobirea veşnică şi sărăcirea incurabilă a cardurilor. În cazul în care aceşti mizerabili pătrund dincolo de osul din partea inimii, efectul imediat este similar celui descris de renumitul cântăreţ de muzică mă repugni, Miracol C Cezărică.

→ ingrasat esoteric

Google results 1 of 1: The machine has been outrunned by human stupidity. Please please do not try again later. Thank you.

→ delicii de prăjitruri de epifanie

Ingrediente: două legături de delicii proaspete, 500 g prăjitruri cu brişcă, un praf de epifanie.

Mod de preparare: Se introduc toate cele de mai sus în câmpul de căutare şi se apasă butonul magic.

Servire: Într-o cană răcită cu garnitură de Schopenhauer.

→ scaiete vinat foto

Viteazu’ de mai jos a fost la vânat scaieţi şi a venit aşa:

Foto credit – Asociaţia Clopoţel.

Conform izvoarelor istorice, calul din imaginea de mai jos i-ar fi recomandat să stea liniştit în căruţă, însă exemplarul din specia canidelor a lătrat ceva de Guiness Book Records şi-a dispărut în lăstăriş.

Foto credit – Ion Grosu.

Categoria Impossible is nothing

→ spune-mi leano cand sa viu

→ spunemi leano cand sa viu

→ melodia spune-mi leano cand sa viu

în viziunea unui fumător