Un trip e o reverie pe care-o capeţi de la cineva ori, în caz de forţă majoră, ţi-o fabrici singur, că doar de-aia porţi pe umeri zi şi noapte treaba aia care se numeşte cap.
Cum se fabrică un trip? Te lungeşti pe masă, linoleum sau ce ai tu la îndemână, închizi ochii şi îţi imaginezi un ceva sau un cineva, sau pe-amândouă, care are capacitatea de a-ţi alunga din minte toate gândurile mundane şi murdare care nu-ţi dau pace. Poate să fie un cal alb cu stea în frunte, poate să fie mama scuturând covoarele, poate să fie Hawai cu umbreluţe colorate şi mulatre nude, poate să fie un tort cu frişcă şi căpşuni, ca să n-o lungesc excesiv va fi exact ce vrei tu să fie, pentru că e trip-ul tău personal şi nu poate să-ţi f@*ă nimeni filmul.
Eu, de exemplu, am un trip cu o câmpie cu iarbă verde crud, înaltă cât un om – cel mai tare m-am apropiat de trip-ul ăsta în copilărie, când tataie, Dumnezeu să-l ierte, ne-a lăsat pe mine şi pe vară-mea să dormim în bătătură, că nu ştiu ce boacănă monumentală făcusem, iar noi ne-am găsit drept culcuş plantaţia de tomate, în care ne-am lungit pe două preşuri ţesute la război ş-am încercat în zadar să punem geană pe geană pentru câteva zeci de minute, în timp ce flota aeriană de tânţari şi alte zburătoare înfometate ataca frontal. Deci, stau tolănită în lanul de iarbă şi urmăresc norii cum se fugăresc bezmetici pe cer… şi e linişte, linişte perfectă.
Cristina are un trip cu trei urşi polari şi
Îl are mai ales atunci când heroina ia în stăpânire mansarda şi evacuează forţat fiecare jigodie care s-a aciuat acolo.
Cristina nu-şi cunoaşte părinţii. A fost crescută de o mătuşă de la care-a fugit de puţină vreme, pentru că femeia e acum în spital, iar ea a rămăsese doar cu sor-sa vitregă şi cu unchiul căruia i se scurgeau prea des ochii pe sânii ei. Acum stă cu Glonţ, iubitul care are grijă ca fata lui să nu ducă vreodată dorul ierbii, aşa cum mi se-ntâmplă mie uneori – nota bene, iarba mea şi a Cristinei seamănă doar fonetic. Un NU definitiv şi irevocabil drogurilor.
În general, exceptând tripul cu urşii care face toţi banii, viaţa Cristinei e la fel de plină ca seringa folosită de lângă salteaua pe care ea şi Glonţ îşi consumă bateriile. Oare ce s-ar întâmpla, dacă mama ei, a de i-a dat viaţă, ar veni pentru un week-end la Bucureşti? Că doar n-a pus piciorul aici de vreo douăzeci de ani, de când a plecat să-şi caute filmul ideal în Spania, sora ei zace grav bolnavă într-o unitate sanitară oarecare, iar pe Cristina nici n-ar recunoaşte-o, dacă s-ar întâlni întâmplător…
Eh, asta n-aveţi decât să vedeţi în Week-end cu mama, deoarece eu nu strivesc corola de minuni a filmului românesc. Ca să nu ziceţi că exagerez, argumentez cu spusele unui clasic în viaţă:
- Zău, ai noştri cineaşti nu mai ştiu să facă filme proaste?
‘Nainte să închid Cuvântul, subliniez o coloană sonoră cum rar mi-a fost dat s-aud într-un film românesc (iar trebuie să citez clasicul anonim: Când te uiţi la filmul ăsta, ţi-l poţi imagina pe producător aruncând cu miile de euro împrejur: asta pentru piesa de generic, asta pentru scena cu urşii, asta pentru rătăcirea prin pădure…) şi mă înclin către echipa de producţie, mai ales către regizorul Stere Gulea şi actorii: Adela Popescu – Cristina, Medeea Marinescu – mama, Ion Sabdaru – unchiul, Andi Vasluianu – Johnny, Gheorghe Dinică – bunicul. Pe Tudor Aaron Istodor alias Glonţ o să-l rog să mă ierte de astă dată, a fost realmente eclipsat de Adela.
P.S. După ce termin cu bloguiala, îl mai văd o dată, mi-am făcut poftă. )
O tipă – îi zic tipă pentru că nu se comportă neam conform cerinţelor postului – îşi bea cafeaua la catedră. Studenţii scriu cu capetele aplecate în foi. Eu am terminat încă de data trecută, prin urmare doar stau şi mă oglindesc în ale mele – sunt mâzgălite, cu tăieturi şi îngroşături, aşa cum arată de obicei foile mele de examen. Mă gândesc că pierd timpul aiurea şi mă duc să predau lucrarea. Peste puţină vreme realizez că n-am scris ultima categorie a gesturilor, mai precis n-am scris-o complet. Mă întorc în sală şi o întreb pe tanti de treabă, care se face că nu vede că toată lumea copiază, dacă îmi pot lua lucrarea înapoi. Cercetează sala şi mi-o returnează, doar şi fetele din faţă încă mai scriu. Mă opresc lângă ele; una dictează ceva despre ambalaj. Zic: auzi, de unde ai scos tu chestiile ăstea cu ambalajul? Nu-mi răspunde, e preocupată. Păşesc spre bancă, căutând mental după ambalaj prin bibliografie; găsesc o scăpare – eu nu mi-am ales subiectul ăsta, deci nu trebuie să-mi fac griji. Încep să scotocesc în lucrare, să văd ce anume nu am scris. S-a transformat într-un caiet gros, pe care îl tot răsfoiesc, dar dau doar de pagini albe, iar între ele un mucus ciudat – ce naiba e mizeria asta? Continui să caut – nimic. Da’ ce îngroaşă lucrarea mea în halul ăsta? De unele pagini sunt lipiţi un fel de pui de peşti, care se aseamănă cu părinţi doar prin nişte solzi incipienţi şi prin treaba aia lipicioasă care-i face să alunece uşor prin apă. Ce caută fricozitatea asta în lucrarea mea? Cineva întreabă dacă se poate lua o notă mai mare după reevaluare? Tipa zice: bineînţeles, se poate lua şi o notă mai mică. Îngheţ. Adică s-ar putea să pic licenţa, după ce am luat-o deja?
Mă trezesc – sunt prea defectă, zău.
Încă mă doare capul de la visul ăsta tâmpit. De ce nu pot să visez şi eu că mă plimb pe malul oceanului la apus, că urmăresc fluturaşi aurii sau aşa ceva? Mi-am dat seama în dimineaţa asta că nu-mi pot aminti nici măcar un singur vis frumos pe care să-l fi avut vreodată. Visele mele sunt fie ridicole – cum e ăla în care eram iubita oierului naţiei, fie horror – şi culmea, ăstea din urmă mai sunt şi repetitive.
Oniric de Arghir Emanuela-Roxana
În copilărie aveam un coşmar recurent că îmi pierdeam cheile casei, treabă care, dealtfel, se întâmpla cu o regularitate care o exaspera pe maică-mea – mai ales că pentru a compensa temporar paguba, obişnuiam să sar balconul vecinilor pentru a intra în casă – la etajul opt. Îmi amintesc şi azi maldărul uriaş de frunze ruginii în care mi-am căutat în miez de noapte cheile până la epuizare. Şi cum le-am scăpat de la fereastră în altă noapte. Al doilea monstru era balconul care cădea, în timp ce eu aşteptam terifiată golul. Care nu venea – n-am căzut niciodată, dar aş fi preferat s-o fac. Când vedeam molozul ăla cum se prăbuşeşte bucată cu bucată, intram în aritmie. Cel mai recent, de care în aparenţă am scăpat, e avionul care se prăbuşeşte în mijlocul oraşului. Eu caut înnebunită după supravieţuitori, dar dau doar de rămăşite de fuselaj şi de cadavre; o singură dată am găsit viu pilotul. Pe cele mai crâncene n-am să le dezvălui, ca să nu vă dau vouă coşmare.
De ce-am pus visele astea aici? He, heee… Cică un ţărăn avea o vacă pricăjită care nu dădea pic de lapte, oricât de omeneşte ar fi hrănit-o, tratat-o moşulică (unii spun că i-ar fi cântat Bach în iesle şi că ţăranul o ţesăla c-un piaptăn de fildeş, încrustat cu safire – dar, noah, doar n-o să credem acum tot ce deapănă gura lumii). Aşa că omul se supără într-o zi şi-o duce la târg. Evident că, judecând după ugerele concurenţei, nimeni nu se uita la vaca moşului. Mai spre seară aşa, un târgoveţ de prin preajmă, văzând că s-a lăsat soarele şi ăstuia nici prin cap nu-i trece să-şi laude marfa şi să se facă scăpat de ea, se apropie şi-l întreabă:
- Ia zi, moşule, cât ceri pe Joiană?
- Apăi, nimica. N-o vând.
- Cum, tataie, n-o vinzi?! Atuncea de ce-o mai aduseşi la târg?
- S-o fac de ruşine.
Aşa şi eu cu monştrii mei nocturni, ia uitaţi-vă la ei, ce străvezii şi vai mama lor îs la lumina zilei. De râsul târgului – n-ar speria nici un pui de pisică.
Pe de cealaltă parte, drăcoveniile ăstea reînvie la ceas de cumpănă ca zombii zdrenţuiţi şi însetaţi de sânge din cimitirele Hollywood-ului, poate ştie vreun creştin dintre voi un leac de semănat apusuri cu fluturaşi aurii în somn de brightie. Rogu-vă, fără ceai de tei, are tot atâtea proprietăţi terapeutice cât o piuliţă.
Aseară am pus prima oară piciorul la Clubul Ţăranului şi a fost cu noroc şi rost.
Am avut bucuria să cunosc un scriitor lângă care nu-mi permit să ataşez niciun adjectiv, de teama de a cocheta cu ridicolul ori, dimpotrivă, cu sublimul pe care nu doreşte a şi-l apropria.
Nu caut urâtul oamenilor, dar nu mă pot reţine de la a-l sesiza pentru că el transpare prin veşminte, privire, postură, prin toate acele nimicuri semnificative care scapă controlului conştient şi elaborat.
Nu am găsit urâtul lui Mircea Cărtărescu. Am găsit, în schimb, ceva neaşteptat – emoţii vizibile, sinceritate naivă şi o modestie pe care n-am crezut-o posibilă.
Am plecat la drum fără prejudecăţi şi fără aşteptări. Am citit destul de puţin din ceea ce a scris, iar Travesti-ulnu l-am putut suporta decât vreo treizeci de pagini; mă tot pierdeam pe drum – ce Dumnezeului zice povestea asta, că nu pricep o iotă. Poate Travesti a fost prea mult pentru mine, poate nu e pentru mine. Orbitor mi-a plăcut, dar încă nu am reuşit să-l termin.
Sala forfotindă pe care mi-o imaginasem era pe jumătate goală, învelită într-o rumoare discretă. Semiîntuneric, lumânări aprinse şi oameni de toate vârstele, bătând darabana nerăbdători în mesele de lemn. Chiar în dreptul nostru, la capătul culoarului care desparte cele două şiruri de mese, cineva e intervievat. Zăbovesc asupra scenei, căci e singurul lucru care iese în evidenţă în momentele acelea. O, sfântă inocenţă, e chiar el! Numai că nu e, e un om oarecare, c-o tunsoare banală (adio plete), cu un tricou dungat în portocaliu şi cu o atitudine rezervată – exact atât cât să nu degaje nepăsare.
Mircea Cărtărescu nu e ce mi-am imaginat, clar. Nu e nici mai mult, nici mai puţin – e el însuşi cu atâta naturaleţe, încât mă face foarte curioasă.
[Sigur că articolul acesta pare deja laudativ, de aceea vreau să re/aduc în atenţia celor care-l citesc câteva aspecte. Mircea Cărtărescu nu se numără nici pe departe printre scriitorii mei favoriţi. În rândul al doilea, nu am niciun interes să îl sacralizez, întrucât niciunul dintre noi nu ar beneficia din asta, dat fiind dublul anonimat al sursei. Scriitura de faţă priveşte mai ales omul Cărtărescu.]
La imediat o zi după cele întâmplate, încă mă întreb cum poate cineva să citească peste un ceas şi jumătate fără să bea măcar o gură de apă, în condiţiile în care ea, apa îmbietoare, e chiar acolo, în faţa sa, la îndemână. Am reuşit şi să-mi răspund, de puţină vreme – cu antrenament, altfel ar fi foarte dificil.
Scriitorul acesta, citit şi apreciat în nu ştiu câte ţări, premiat şi iar premiat, omul care ar putea fi astă seară în cel puţin alte zece locuri făcând oricare dintre zece alte lucruri mult mai puţin solicitante, s-a antrenat ca să, citez, distreze o sută şi ceva de necunoscuţi.
Despre povestirea ascultată, Drumul Foamei, n-am să menţionez decât că stomacul meu începe să vocifereze a revoltă, doar când îmi amintesc prin ce-a trecut bietul personaj înainte să apuce să pună gura pe nişte ciuperci neidentificate, fierte şi “goale”.
Lectura ia sfârşit şi ascultătorii sunt pe cale de-a deveni ascultaţi la rândul lor. Nu se înghesuie nimeni, până ce, previzibil, cineva îndrăzneşte. Şi încep întrebările, stângace, elaborate, declarative, absurde, unele prea intime, zic eu.
Mircea Cărtărescu vorbeşte cu drag despre Ovid Crohmălniceanu, despre căldura şi generozitatea acestuia şi modul în care i-a influenţat pe el şi pe congenerii săi, despre cărţile de pe noptiera sa, despre Norman Manea şi alţi scriitori, unii contemporani, valoroşi ale căror merite nu au fost/nu sunt recunoscute, despre nedreptatea făcută “piramidei lui Keops” a lui Manolescu de criticii contemporani…
Eu nu sunt un scorţos…
Vorbeşte mult şi îşi alege cuvintele cu grijă. E emoţionat şi îşi freacă obrazul drept cu latul palmei. Nu vrea ca lucrurile pe care le spune şi cele spuse despre el să fie interpretate eronat. A scos din Jurnal părţile care ar putea răni pe cineva. Respinge elogiile şi crede că “mare scriitor” e o sintagmă potrivită mai debrabă lui Thomas Pynchon, decât sieşi.
Nu sunt aici ca să vă cutremur, nici să vă provoc apocalipse personale, sunt aici ca să vă distrez.
Nu a mai scris poezie de la treizeci de ani, căci crede că nu se potrivea vârstei sale şi are de gând să sfârşească şi cu proza înainte de-a ajunge să-şi dorească misiunea de profet, pe care scriitorii notorii par a şi-o asuma în finalul carierei. Întrebat de ce scrie, răspunde puţin iritat că cel mai bine a închis o astfel de întrebare Samuel Beckett: uite-aşa!
Îi e lehamite, ca şi nouă, de negativismul care se manifestă nu doar în lumea literară şi de superficialitatea agendei moderne care trimite în umbră adevăratele probleme ale umanităţii. În literatură însă, zice scriitorul, superficialitatea nu e mereu condamnabilă, căci poate fi la fel de complexă ca profunzimea. Crede că un scriitor care citeşte doar literatură se înconjoară cu un zid fără ieşire.
În discurs apar nume şi concepte de care n-am auzit vreodată şi realizez ce muritor mic şi copleşit sunt: de i s-ar revărsa cultura peste noi în sală, probabil mulţi am muri înecaţi. Există, bineînţeles, şi o parte luminoasă: am fost acolo pentru confruntarea cu o altă realitate. Notă mie: trebuie să pun mâna să citesc, altminteri scrisul va fi pentru mine la fel de de magic ca nişte nişte ciuperci neidentificate, fierte şi “goale”.
Ne-a mulţumit pentru prezenţă, iar eu n-am avut ocazia să-i spun…
Vă mulţumesc, domnule Mircea Cărtărescu, că nu m-aţi cutremurat, îmi voi permite să păstrez curcubeul pe care l-aţi lăsat în sufletul meu.
P.S. Pelin pentru fanii internauţi care încă mai speră: nu va avea niciodată un blog.
Scriam în fila despre mine că îmi place fotografia. Am minţit un pic, însă jur pe beculeţul roşu pâlpâind că am făcut-o din raţiuni pur practice şi cu nesfârşită inocenţă. Ca să fiu onestă pe de-a întregul, ar fi trebuit să spun că sunt o pasivă pasionată de fotografie. Că am căpătat primul aparat foto acum un an, poate doi, de la bunul meu frate şi că de atunci şi până luna trecută l-am folosit exclusiv în vacanţe – mai mare ruşinea. De ce? Din acelaşi motiv pentru care nu mi-am cumpărat singură aparatul – din comoditate şi uitoşenie. Pur şi simplu era poziţionat ultimul pe lista priorităţilor. Dacă n-ar fi venit unchiu’ Benchiu ăsta, sigur ar mai fi trecut câţiva ani plini, până ce mi-aş fi pus în practică dorinţa de-a trage cu ochiul digital.
No, de-aia am minţit, căci nu vroiam să pierd timpul nimănui (nici pe-al meu) cu detalii care nu prezentau relevanţă pentru subiectul principal. (am nişte fixuri, brrr)
Alors, revenind la fotografiile mele, mare bucurie! Îmi dau un motiv să scanez oraşul din ceruri până-n măruntaie, chestie pe care mi-am dorit-o mereu, dar pe care n-am apucat s-o practic decât întâmplător. Sunt o hoinară, îmi place să rătăcesc, să descopăr, să mă uit peste garduri, să fiu doar eu şi o lume nouă pe care nimeni n-a văzut-o aşa cum o văd eu atunci şi acolo.
Prima excursie a fost acum o lună şi-un pic undeva pe lângă Romană. La sfârşitul hoinărelii nu-mi venea să cred câte lucruri frumoase pierdem fugind de stradă. „Frumos” ca în inedit, mizer, pur, durere, lene, ca acel ceva care nu ştie despre el însuşi că e Ceva şi care mişcă un ac la tic-tac, ne sustrage un oftat sau un surâs. Poboaba de fi-miu mi-a şters de pe toate pozele făcute în ziua aceea. Evident că m-am crizat, doar erau primele mele probe de pozograf amatoriu, însă ‘nainte să crăp de ciudă – am găsit salvarea: o să-i fac şi eu la fel cu proxima ocazie, să vadă ce mişto e.
Excursia secundă a fost azi dimineaţă, total neplanificată şi cu mari emoţii. Am o problemă. De câte ori trebuie să fotografiez ceva care nu-i o clădire mare la stradă, mi se strânge stomacul cât o nucă în mine, iar tensiunea atinge cote apocaliptice în unele cazuri.
Tare mi-e să nu apară cineva să-mi zică : Ce faci, madam, aici? Unde te crezi, în pădure ? Asta-i proprietate privată, n-ai pic de ruşine ?!
De oameni, nici nu poate fi vorba momentan. Dacă mi-e mie frică să mă apropii de tri porumbei, apăi cum să fac pozne oamenilor?!
Aşa… şi cum mergeam eu pe ştrase, holbându-mă ba cu ochii mei, ba cu ăl magic la casele îmbrăcate în iederă – sunt bol-na-vă după ele – îmi cade privirea pe un alt peisaj – unul cum nu găseşti adesea. Şi să vezi implozie: Să fac poza, să n-o fac? Dacă se scoală între timp, dacă mă înjură? Nu e oare imoral? O să se mişte şi s-a dus naibii toată minunea… (mai pierdusem doi porumbei cu zece minute înainte)
trei nu e o grămadă, trei e împreună
Când am încercat s-o fac pe-a doua, cea de-a treia talpă s-a ruşinat sub pătură; o mână şi-un cap s-au iţit în capătul opus al patului. Am fugit ca o ilicită, ilegală, infractoare, indecentă ce eram; trecând pe lângă mine, un tip mi-a zâmbit complice – probabil rânjeam cu toată faţa de bucurie că nu fusesem capturată la rându-mi.
Trebuie să caut manualul de utilizare pentru Unchiu’ Benchiu, fiindcă deocamdată îmi prind urechile în el – nu ştiu nici măcar de unde să fac zoom, dulce inocenţă. :))
Noah, am păcănit destul, dau cuvântul imaginilor. (şi revin, cât de curând)
Ǎste vorbe de duh şi vreo câteva judecăţi nedospite vizând efectele colaterale ale comunismului ori ale alcolismului, răspândite prin tehnici – în vremurile celea încă necatalogate – de marketing viral, au mai adăugat o pată unsuroasă pe dosarul ş-aşa soios şi ferfeniţit al românilor.
Când vine vorba despre cât de răi sunt românii, vine potopul. Printre etichete de tot plânsul, cică am fi un neam de sălbatici care pun mâna pe bardă, imediat ce li se ridică niţel tensiunea şi-şi măcelăresc mamă, soţie şi ce mai nimeresc în preajmă. Şi, vezi Doamne, aceste manifestări de homo erectus ne-ar deosebi de alte popoare care, nu doar că s-au dat demult jos din bananier, dar au creat şi agenţii specializate şi profesioniste nevoie mare ce controlează situaţia – în orice caz, mai bine decât o fac ai noştri amatori.
Nimic mai puţin adevărat.
În Statele Unite ale Americii una din patru femei a fost victimă a violenţei domestice în decursul vieţii, iar trei sferturi dintre cuplurile în care este tolerată recurgerea la forţă pretind că “încingerea” celui drag este un factor de “cimentare” a relaţiei şi, pentru unii dintre pretendenţi, o dovadă de iubire.
În Republica Democratică :( Congo situaţia este deja dincolo de limita înţelegerii, dincolo de durere: de la începutul «războiului lumii africane» (1998) şi până în prezent, zeci de mii de femei şi fete au fost răpite, violate, mutilate şi torturate de soldaţii străini şi congolezi. Revista Entertainment Weekly nota că filmul realizat de Lisa F. Jackson este forma de justiţie de care se vor apropia cel mai mult aceste femei.
Aşadar, dragi cinici critici români ai seminţiei lui Decebal, săpaţi prin alte locuri după monştrii neamului, căci bătaia nu este ruptă din raiul românesc, ci din iadul necunoscut şi imprevizibil al fiecăruia dintre noi, indiferent de naţie, sex, venit ori educaţie.
Mesaj pentru România, şi nu pentru Europa de astă dată:
P.S.
Chestiunile de mai sus îs scrise de un român, adică eu, excesiv (auto)critic în tratament. A nu se înţelege că sunt cu mult mai brează când m-apucă înfierarea tarelor naţiei. Ba, în anumite circumstanţe, s-ar putea să fiu chiar peste măsură – abia mai alaltăieri ce rosteam preauzata “m-am săturat de România”. Însă dincolo de propagarea unor nemulţumiri strict personale înspre alte chestiuni cu care n-au în fapt nicio relaţie, încerc să înţeleg cu obiectivitate cine suntem noi românii, cine sunt eu, am nevoie de lucrul ăsta.
Săptămâna trecută am strigat cât m-au ţinut vocalele digitale că am scăpat de licenţă; şi scăpasem – de scris. Mai precis de ceea ce eu consideram a fi muntele, adică treaba aia uriaşă şi abruptă pentru care te antrenezi, faci aclimatizări programate şi alte flotări.
Am avut mari emoţii, dar am reuşit să le îmbuteliez. Am venit ş-am plecat de la examen zâmbind, încercând deja obişnuitul şi reconfortantul sentiment “bună treabă ai făcut”, atunci când colegii care ieşiseră înaintea mea mă întrebau miraţi nevoie mare: Cum de poţi zâmbi? De ce eşti aşa veselă?
Bineînţeles că eram veselă – reuşisem – iar – să rămân relaxată şi echilibrată, în ciuda bombei cu ceas care-mi ticăia familiar şi spasmodic în stomac, tâmple şi buricele degetelor şi.
Se cheamă autocontrol şi a fost întotdeauna o grea provocare pentru mine. Cu cât evenimentul/persoana cu care trebuie să mă confrunt este mai important/-ă, cu atât stăpânirea de sine e mai dificilă. Şi cu atât mai mare bucuria reuşitei.
Că după ce a trecut mica euforie, am luat-o pe câmpii pustiite cu “dacă n-am scris ce trebuia la RP” “daca pic”, e altă poveste. Ajunsesem în vârful muntelui. Acum puteam să mă duc de-a rostogolul prin scaieţi până jos.
Finalmente s-au afişat rezultatele, am făcut “Go Duddits” de vreo sută de ori
(pentru necunoscători, Go Duddits se face aşa – dar n-are farmec dacă n-ai văzut filmul:
)
am cântat de bucurie câteva ore în şir, am băut şampanie şi m-am relaxat – în sfârşit. Îmi permiteam, fiindcă mai rămânea doar susţinerea lucrării, adică hi-hi, glumeşti?! Lucrarea mea despre blogurile personale, despre precis ce fac acum; despre fenomenul ăsta fascinant care dezvăluie lumi ce-au stat dintotdeauna ascunse… Lucrarea pe care am scris-o de plăcere, pe care-o ştiu pe din cap şi pe din suflet. Ce mare scofală să le povestesc profesorilor despre blogging?!
Ziua susţinerii, vineri, 26.06.2009
06:03 Crap şi ştiucă, ce naiba fac trează la oara asta?! Culcă-te la loc.
Mă culc.
Hai că trebuie să fi trecut de şapte – 06:17 – Crap.
Am ţinut-o tot aşa până la şapte şi zece, când m-am enervat şi m-am mobilizat înspre cafea.
09:35 (conversaţie de birou)
- Şi la cât e examenul?
- 3:30.
- Văd că eşti tare veselă.
- Sunt, chiar n-am emoţii.
- Asta-i foarte bine, că…
- Adică, să fiu sinceră, am ceva emoţii…
14:10 (conversaţie telefonică)
- Unde eşti?
- Aproape am ajuns… Mi-e frică. Cum să faci să convingi trei profesori deodată că ce ai scris tu e IT?
- Trebuie să te calmezi. Oricum nu mai contează, ce-a fost greu a trecut. Sigur o iei.
- Ştiu şi faci bine că-mi reaminteşti lucrurile ăstea – trebuie doar să mi le repet până mă conving.
14:55 Holul facultătii
Una dintre fete zice ceva despre profii care te fac carne de tun. Carne de tun. Până să apuce să precizeze că e vorba de profii din cealaltă comisie, mi se taie genunchii.
Mai iese câte-o fată: Am vorbit într-una!
Crap şi stiucă! Ce naiba o fi zis un sfert întreg de ceas?!
Mă duc la o ţigară. Încerc să repet, dar vântul îmi ia foaia de vreo trei ori la rând (foaia pe care, după chinuri acerbe, azi – dimineaţă am reuşit să compilez câteva idei relevante). O duce, de fiecare dată, în apropierea uneia dintre maşinile parcate în curtea interioară a facultăţii – dacă intră sub ea, sunt un om mort, mort –mort. Nu intră.
15:15 (iar conversaţie telefonică)
- Sunt 5 profesori, înţelegi? 5!
- Ce mi-e cinci, ce mi-e trei. Nu mai contează. Linişteşte-te, o să fie bine…
- Mda… hai că te sun când ies.
15:25 Holul facultaţii
Mai iese una.
- Ce-ai făcut?
- Am vorbit continuu, mi s-a uscat gura.
- Nu ţi-au pus deloc întrebări?
- Aproape deloc.
Aerul se împuţinează, la fel şi holul şi cămaşa mea. Din când în când iese una dintre profesoare:
- Câte mai sunteţi?
- Patru.
Lângă mine e o tipă roşcată şi pistruiată care turuie neîntrerupt. Şi râde. Râd şi eu. Cu râsul altcuiva. Mai e una pe care aş ucide-o încet; fiindcă ea sunt eu, aşa cum sunt eu de obicei la examene, cum m-am educat să fiu: calmă şi relaxată, încrezătoare; cum am fost la toate oralele din facultate, cum nu sunt azi. Azi sunt un iepure care s-a pitulat pe un scaun şi-şi ascultă cu urechile ciulite bătăile-inimii-salve-de-tun. Un iepure care nu mai are unde să fugă.
- Câte mai sunteţi?
- Trei.
[...]
- Câte mai sunteţi?
- Două.
Roşcata intră în locul meu şi iese rânjind peste 15 minute. Îmi face semn că mi-a venit rândul. Deschid uşa câţiva centimetri doar, asteptând un „aşteptaţi”. O lae! Nicio şansă. Intru şi mă aşez, uitându-mă la ei cu ochi de iepure hăituit şi epuizat. Le spun că sunt mortificată de emoţii. Ei râd. Eu nu pot râde.
- De ce? Ţi-au spus colegii că mâncăm studenţi? (iar râd)
- Nuuuu, dimpotrivă. Mi-au spus că sunteţi drăguţi şi deschişi, eu… eu chiar nu pot să mă calmez. Am încercat…
La naiba! Dau examen de licenţă la comunicare, co-mu-ni-ca-re, şi sunt incapabilă să articulez o frază coerentă. Oare pot fi mai penibilă de atât? Da, pot.
Arătam ca un iepure. Pe măsură ce încercam să pronunţ cuvinte şi să le asez frumuşel în propoziţii dezvoltate, iar ele ieşeau altfel şi împleticite, simţeam cum faţa mi se descompune exact ca un puzzle din care câteva piese o iau razna, distorsionând imaginea.
Arătam ca un iepure.
- Ai şi tu un blog?
- Da.
- Şi cum se numeşte?
- Partea luminoasă.
Dacă aş fi putut să am o reacţie conformă cu ce gândeam în momentul acela, aş fi râs şi-aş fi spus: Partea luminoasă şi descompusă. Vai de lumina ta, luminăţia ta!
Profesorii râd:
- Trebuie să avem grijă ce notă îţi dăm… poate vei scrie despre noi pe blog.
- Nu. Îmi daţi nota pe care o merit.
Încet, încet, încep să-mi controlez mai bine vorbirea, iar la sfârşit îi rog să-mi dea voie să mai spun ceva, că am prins curaj şi e important.
Transcrierea detaliată se încheie aici.
Jos pălăria în faţa comisiei de licenţă, mai ales în faţa doamnelor Silvia Marin-Barutcieff şi Cristina Bogdan, fără de care nu ştiu cum aş fi scos cămaşă pe mânecă. M-au ajutat foarte mult.
Am primit zece pentru lucrare; încă mi se pare ştiinţifico – fantastică situaţia, în condiţiile în care am colegi care au dat examenul scris pentru a treia sau a cincea oară vara asta şi iar l-au picat şi din perspectiva acutei crize emoţionale prin care-am trecut.
Ce-ar mai fi de zis despre licenţa la CRP?
Pentru cei care n-au trecut încă prin ea, dar va să vină: învăţaţi, învăţaţi şi dup-aia mai învăţaţi un pic. Nu vă bazaţi pe faptul că ştiţi ceva din facultate şi că mai citiţi ceva, pentru că acest ceva magic înseamnă fix 2,50. Nu vă iluzionaţi că veţi trece puntea lipindu-vă de vreunul „tocilar” de prin preajmă, fiindcă s-ar putea să daţi de vreun „disperat” şi situaţia va deveni asemenea.
(Pentru un duş de realitate, aruncaţi o privire pe cataloagele de licenţă din sesiunile precedente. Mai vreţi un argument statistic? Vă spun eu care au fost mediile obţinute de cei 84 de studenţi care au dat examenul scris o dată cu mine: la comunicare 5.94, iar la relatii publice 4.21).
Pentru lucrare alegeţi-vă o temă originală, care vă place şi vă interesează şi un profesor în care aveţi încredere. Respectaţi grila de evaluare – e disponibilă pe site.
Pfii… cum arată casa asta,… ca după o petrecere deşănţată şi nebună…
N-am nicio tragere de inimă către scris. Presupun că stresul ista cu licenţă mi-a consumat bateriile… Vreau concediu, dar concediul nu mă vrea pe mine.
Scosei capul la fereastră numa’ să vă mulţumesc că mai daţi pe aici chiar şi-n lipsa-mi…
Vacanţe excepţionale norocoşilor şi răbdare şi tutun celorlaţi.
(Văzui un film românesc genial aseară – weekend cu mama – dacă reuşesc să mă extrag din letargie, raportez curând)
Şi pişcoturi pentru Boogye
- pentru că vreau
- pentru că pot
- pentru că e miercuri
- pentru că e timişorean
- pentru că e de treabă
- pentru că vrea
- pentru că insistă
- pentru că nu-i aci lângă mine să-i zic: hey, Johnny, you have an obsession!
Si pentru ca sa iei licenta inseamna libertateeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee
Postu’ asta are sa contina urmatoarele (fara diacritice si fara ce mai vrea soon to be licentiata):
Nu-s nici pe departe mama corectitudinii, dar o rudă apropiată cred că-i sunt.
Cred că ar trebui să primesc ceea ce dau şi ceilalţi aşişderea – conştientă, totuşi, că în foarte multe situaţii lucrurile nu se vor nici măcar apropia de „ar trebui”.
Ieri mi-am dat licenţa (examenul scris), laolaltă cu alţi vreo 70 de studenţi printre care şi câţiva colegi de an.
Despre colegi pot spune cu certitudine că nu (prea) au învăţat (citez din spusele lor), iară una o fost dată afară din examen fiindcă „bipăia” în ciuda interdicţiei de a avea telefonul mobil asupra ei; alta a scăpat cu tot cu divaisul din ureche.
Când m-am aşezat în bancă (respectiv cu o oră înainte de începerea examenului) tipa de lângă mine îl lovea destul de puternic cu pixul pe cel din din faţa ei – omul era impasibil, cred că voit impasibil. După o vreme o aud repetând obsesiv: „Îmi spui şi mie ceva, da? Îmi spui şi mie…”; mi-a trebuit un pic să realizez că vorbea cu mine. Mă întorc spre ea şi zic: Ce anume? Păăii, la examen. Zic: Şi dacă ne alegem subiecte diferite, ce-ţi spun? Se uită la mine ca la o casă în flăcări. Habar n-avea că poate alege dintre mai multe subiecte. Am privit-o cu fundul şi a priceput mesajul.
Începe examenul, dă-i şi scrie şi scrie, cam peste 20 minute se instalează panica şi fojgăiala implicită. Când din stânga, când din spate, când din dreapta: zi si mie despre Icsulescu, ce ai scris acolo, ce categorii de flori cu perje mai exista în afară de ăstea etc. Ok, mi s-a întamplat şi mie – poţi avea trac, blanc, black, whatever, nu-ţi aminteşti o chestie, două (pe două tipe care erau în preajmă le-am ajutat), dar când stai aproximativ două ore din patru şi tragi de mânecile celor din jur zi şi mie zi şi mie, e clar că eşti pulbere.
Ce m-a blocat este până unde merge tupeul ăsta al furtului intelectual la examene.
La bere, după „distracţie”, colegii îşi exprimau deosebita stupefacţie vizavi de faptul că „disperatele” din faţă, stânga etc îşi strângeau paginile deja scrise la un loc pentru ca cei din zonă să nu poată copia.
No, eu sunt o astfel de disperată şi nu văd nimic anormal în astfel de gest, în condiţiile în care aproximativ două luni de zile abia dacă am avut trei seri în care să nu fi învăţat minim trei ore: subliniază, vorbeşte singură, fă-ţi conspecte, reţine după majuscule (tehnică de care habar n-aveam până deunăzi, dar care m-a ajutat foarte), panichează-te că ai uitat tot, urlă la toată lumea să facă linişte, disperă-i cu dramele tale etc.
Aşadar, întrebarea este: de ce să ia putoarea de Vasile/Vasilica Fombleu licenţa pe cârca mea?!
(Opţional: Ce-o să mai ia putoarea pe cârca mea, dacă îi permit să ia licenţa pe cârca mea?)
Cu paşi mici, dar de această dată siguri, ne îndreptăm către lumină – nu cea divină.
Poliţia Capitalei a lansat ieri campania NU TRECE DINCOLO, adresată pietonilor bucureşteni care şi-au făcut prostul şi letalul obiecei de-a traversa cum şi pe unde apucă.
În capitală au fost identificate 29 de puncte negre, respectiv zone în care se produc frecvent accidente din vina pietonilor. Punctele vor fi marcate pe carosabil cu imagini precum conturul victimei, schiţat de poliţie la locul accidentelor, şi cu sloganul «Nu trece dincolo». În paralel spotul campaniei va rula pe ecrane publicitare stradale din Bucureşti.
Chapeau agenţiei de publicitate care a conceput campania (sloganul e genial, la fel şi media selectate – se vede mâna profesionistului).
)
