Etichete

, , , ,

Un bărbat care bâiguia că, fără ştiinţa lui, se ascunde în pivniţă o familie de evrei, pentru că în el mustrările de conştiinţă se amestecau cu frica. Prietenul său evreu a bătut într-o zi la uşă, cu soţia şi fiicele; stătea în uşa deschisă şi nu trebuia să spună nimic, fiindcă ochii lui mari vorbeau, ochii lui mari spuneau totul, fiindcă în uşă se oprise frica îmbrăcată într-un trenci murdar, fiindcă în spatele fricii se aflau consecinţele ei, se afla multiplicarea ei. Bărbatul, privind în ochii fricii, se gândea că, în acel moment, trebuia să ia o hotărâre care se va reflecta asupra întregii sale vieţi, dar nu era pregătit să ia o asemenea hotărâre duminică după micul dejun, încă în papuci, înainte de a-şi bea cafeaua şi de a scoate câinele la plimbare, nu era pregătit pentru asemenea ochi, aşa că stătea şi se temea; privindu-le pe fiicele evreului, se gândea la fiii săi, şi la cafea, şi la câine, şi la slujba de duminică, şi la plimbarea de după-amiază şi înţelese brusc că orice ar face, indiferent cum se va comporta, nimic n-o să mai fie niciodată la fel; fie că îi închide uşa în nas acestui om tăcut, fie că îi dă drumul în casă pentru a salva o fiinţă străină şi a se expune pe sine, viaţa lui se va schimba pentru totdeauna, ochii lui se vor schimba pentru totdeauna şi vor fi la fel ca ochii evreiului. Și stătea aşa, dorind să oprească timpul cât mai mult posibil, stătea aşa cu cafeaua în mână, lovind-o uşor de farfurie, fiindcă îi tremura mâna, cu cât stătea mai mult faţă în faţă cu evreul, cu atât mai tare ceaşca se lovea de farfurioară şi-i reamintea necruţător că este realitate, nu o fotografie, că timpul trece. Și a lăsat privirea în jos, a închis uşa în faţa celuilalt şi a femeilor din spate, apoi a tras zăvorul, după care, urcând treaptă cu treaptă înapoi în locuinţa pe a cărei uşă întredeschisă ieşea implacabil căldura de duminică, îşi aminti că, între timp, cafeaua i s-a răcit. Exact atunci când a dat drumul din mână ceştii cu farfurioara, când cu o linişte stoică, ba chiar cu satisfacţie, se uita şi asculta cum porţelanul se face ţăndări izbindu-se de marmură, exact atunci în uşa locuinţei s-a oprit soţia şi l-a întrebat ce s-a întâmplat, iar el a înţeles că niciodată nu-i va putea răspunde nimănui la această întrebare.

Aş fi jurat pe soare că am copiat aici pasajul din “Mizeria” lui Wojciech Kuczok. N-o făcusem. Azi am simţit nevoia să mi-l reamintesc, căci e în consonanţă desăvârşită cu Marea Deschidere a şantierului din mine.

Trăirile de duminică dimineaţă ale acestui bărbat în pijamale năucit (aproape) îmi sunt pe cât de străine pe atât de hipnotice. N-am experimentat niciodată o epifanie subită şi perfectă. Nu mi s-a deschis niciodată vreo fereastră către euceademâine în felul acesta profetic. Sunt o ameţită notorie.(E totuşi ceva bun în buimăceala mea… am destul de des after – strokes care mă electrizează, mă menţin alertă, vie sufleteşte.)

Sunt însă bolnav de curioasă câteodată, am pase în care-i invidiez teribil (şi admir!) pe cei capabili să proceseze atât de rapid şi eficient întâmplările cu care se confruntă. Să apese butonul de redare al videoproiectorului de la mansardă şi, ca la multiplex, să-şi ofere un demo al cvasi-inevitabilului. Astfel capătă puţin răgaz, răgaz pe care eu îl pierd răspunzând pe nerăsuflate cu da ori ba, de parcă poate şi mai cugetar zăcea sub zece lacăte în cufărul lexical pentru situaţii de urgenţă. Cam of.

Publicitate