Cea mai mare bucurie a primăverii pe sfârşite este că am regăsit-o pe I. Pe facebook, da. Da, pentru astfel de minuni Mark Z. merită un arătător ridicat. Aş fi putut, desigur, să merg la ea acasă, casa în care mirosea dulce a femei singure, casa în care am câştigat atâtea amiezi şi nopţi frumoase noi două şi poeziile şi jurnalele şi fanteziile noastre infantile. Doar că n-aş fi făcut-o niciodată. Nu puteam s-o văd pe mama ei, iar sentimentul era reciproc. Nu mă plăcea pentru că şi eu i-o luasem. Suntem despuiaţi, cu cruzime, strat după strat, de fiecare suflet iubit. Caruselul defect al afecţiunii ne tot strămută în fiecare clipă în alte priviri, în alte braţe.

Ne ajungeam una celeilalte. Ne scufundam în tăceri şi când nu le mai suportam râdeam prosteşte, doar să le spargem bucăţi. Ne alinam, ăsta era marele secret. Toate durerile, reale ori închipuite, mureau cuminţi în noi când eram împreună. Trăieşti câte o viaţă în sine cu fiecare om pe care-l primeşti în inimă, tocmai de aceea mi-e aşa de greu să cred că am petrecut doar câţiva ani cu tine, I.

Mi-ar fi rămas amintirea ceţoasă, lipsită de culori, a unei prietenii trădate de dragul principiilor. Nici măcar. Viaţa mea nouă de bucureşteancă asimilată înăbuşea cu succes orice zvâc al memoriei. Doar rareori, trecând prin parcul Unirii într-o zi toridă ca Aceea, îmi revenea în memorie telefonul mare cu antenă, numărul necunoscut şi vocea lui A, străină, răzbătând greu, parcă din cel mai urât loc al lumii. Era furios, dar se stăpânea. Îl stăpânea speranţa, e varianta corectă. Voia să ştie dacă ea cu mine. Si nu voia să-l mint, probabil am simţit asta. M-a contagiat furia lui albă. Futu-i, puteai măcar să-mi spui, I., măcar atât. Poate a fost şi ceva invidie, aveai timp pentru ei toţi, iar eu mă rugam de tine de luni întregi să vii la mine. Nici vorbă. Efectiv nu l-am putut minţi, căci îmi era drag. Mi se părea că eşti absurd de tâmpită să-i respingi dragostea. Aproape că-mi venea să-l iubesc eu, numai să nu-l mai văd tânjind în halul ăla după tine, în urma ta. Mai ştii, atunci, demult, când eraţi ‘despărţiţi’, iară? Si-l chinuiai, urâto ce eşti, mai ştii cum îl chinuiai?

I. trăieşte în Italia de ani buni, fără A., fără mine, fără oraşul în care noi toţi ne-am născut. Nu ca oameni, ca suflete împerecheate pentru o vreme. E o tristeţe ferice capacitatea oamenilor de-a lăsa totul în urmă, de-a-şi reaşeza sufletele pe alte şi alte baricade. Si e grozav să te reîntorci la un prieten şi să-l găseşti acelaşi. Lucru rar, deci preţios în aceeaşi măsură. Bine ai revenit în viaţa mea, I.! Să ne dea Dumnezeu singura eternitate permisă muritorilor – număuitarea. Piesa asta e doar pentru noi.

Anunțuri