Etichete

, ,

De-o bună vreme plutesc într-un uriaş butoi cu nostalgie. Îmi amintesc tot felul de lucruri din copilărie, din vremurile în care credeam că viaţa poate fi aranjată frumos, ca un buchet de gerbera într-o vază. Vafa de vanilie împachetată ca un pachet de unt, serile la Braşov în casa care miroase a mamă, muzici uitate… şi mai ales oamenii pierduţi. O armată de oameni ale căror nume le-am uitat. Bunică-mea atunci când încă era în putere, când depindea doar de Dumnezeu. Oroarea ideii că vine o vreme în care nu mai ai nimic de ales, o vreme când fiecare moment e aşteptare. Să aştepţi ca cineva, un copil, un nepot, să te recunoască, să nu te îngroape prea devreme. Încerc să văd partea luminoasă, să fac abstracţie de evidenţele care rânjesc sarcastic pe la colţuri, deşertăciunea deşertăciunilor. Nu-mi iese. Mă oboseşte teribil ritmul vieţii noastre. N-am urmă de răbdare, nu pot şi nu vreau să zâmbesc drăguţ de dragul civilităţii. Nu vreau să ajung să iau pilule de la Plafar ca să fiu funcţională. De fapt nu vreau să fiu deloc funcţională pentru că acest adjectiv nu e pentru oameni, e pentru maşini. Vreau un concediu în 1987. Un TV care cântă Trei Culori la ora 22 şi apoi îl închizi fiindcă nu ai alternativă. O cofetărie mobilată jalnic, pentru că o cofetărie nu are nevoie de mobilă futuristă, ci exclusiv de prăjituri care nu ţi se lipesc de dinţi ca lipiciul şi nu-ţi dau indigestii. Filme care vorbesc simplu şi clar despre durere şi bucurie, nu fantasme jenante fabricate la Hollywood. Blugi, o singură pereche, pe care îi porţi cu găuri cu tot. Tăierea apei şi cisterna la care ne adunăm cu găleţi, sticle şi bidoane să luăm câţiva litri, să ne ţină până-i dă iar drumul. Pe atunci măcar aveam un duşman comun. Stabilitate, nu lumea aceasta caleidoscopică care te învârte în vria ei, te mestecă până devii ca gumă aia pătrăţoasă de atunci, o chestie rigidă, fadă, nebună de nimic. Tatăl pe care nu-l mai pot urî şi meciurile Stelei şi nuci cu sare şi pâine şi mama fericită. Nu mi-e dor de comunişti, nu despre ei e vorba, nu despre politici. Despre oameni, despre râvna cu care muncim să descoperim moduri noi de a trăi mai greu. Un coleg vorbea deunăzi despre vremea în care era inacceptabil ca un apartament să aibă sub 100 mp. Se pare că japonezii, parcă, au inventat sicriele de dormit, în care poţi să te odihneşti repede. Repede. Repede. Repede.
Săptămâna trecută am participat pentru prima oară la un interviu din poziţia celui avantajat. Mă uitam la fetele, femeile acelea ca la un film noir. Speranţele lor, prostituţia platonică pe care toţi o practicăm atunci când ne vindem unui angajator. Vrei să fii făcut preş de un şef coios? Da, vreau, vreau, abia aştept, numai să-mi daţi nişte bani. Bani. Bani. Da, oamenii se prostituau profesional şi atunci, pentru un TV color, pentru persane, pentru o Dacie 1300. Dar asta nu justifică proliferarea, n-o validează. Ar fi trebuit să ne fie mai bine, nu, după comunişti? După fascişti? Unde greşim? De ce oare unul dintre cele mai vehiculate cuvinte ale noii economii e comunitate?
Sunt o inadaptată şi vulgar de mândră că am conştientizat asta. Îmi pare absurd să mă acordez la o societate dopată cu informaţie plătită de stakeholderi. Covârşitoarea majoritate a faptelor acceptate drept inerente pentru o viaţa „normală” sunt potrivnice firii şi menirii noastre. Corectitudine politică. Are you fucking kidding me? În ce film sf s-a văzut o lume în care un asemenea deziderat e realmente realizabil? N-o să continui peroraţiile. Am văzut aievea o imagine a mea vorbind cu patos – altfel nu pot, deocamdată – despre o cauză, apoi despre alta, apoi despre alta. Mi s-a făcut greaţă. O gospodină care vrea să salveze lumea, începând cu chiuveta şi terminând cu delfinii. Mai puţin gospodina.
Între bălăriile difuzate pe tv sâmbătă seara am ales un film cu Robert Redford, purta gulerul unui tricou polo ridicat şi un sweater de golf. Când şi-a mângâiat amanta ecranul s-a umplut cu braţul său păros. Simbol al unui timp în care părul încă nu ajunsese pe lista demonizării. Un timp pe care ne-a scăpat mereu printre degete, fiindcă fiecare dintre noi şi-a dorit să suie în trenul mare, negru şi lucios.

Publicitate