Etichete

,

Săptămâna trecută am fost iar la concert Taxi. In proverbiala o oră jumate de aşteptare am dat o fugă la chioşcul din spate, după ţigări. Jukebox n-avea aşa ceva, n-avea nici Bacardi Black decât la barul de la parter, nici chelneri şcoliţi, nici ventilaţie, nici căldură. Blocurile erau la locul lor, inclusiv cel în care stau studenţii de la UNATC. In trei ani petrecuţi aici nu m-am gândit niciodată că acolo sunt oamenii ale căror nume le vom memora peste vreme. Viitorii mari actori, înghesuiţi în garsoniere minuscule dintr-un bloc recent reabilitat termic. Jeepurile erau îngropate sub zăpadă şi nu se vedea nicio mâţă, niciun câine, niciun om.  Vara (adică acel anotimp care pare imposibil de recuperat azi) totul e verde aici, coroanele copacilor fac un acoperiş de verdeaţă deasupra străzii, iar la colţ stă/tea un pierde-vară fără dinţi care dă/dea copiilor bani de bomboane contra mici comisioane exasperând părinţii paranoici ca mine. Aici am hotărât că n-o să mai am niciodată un animal de casă (ăla micu’ nu se numără, el e veşnic). Aici a murit Miţi. Aici am stat pe treptele din faţa blocului cu sufletul pulverizat, gândindu-mă că nu e nicio diferenţă între moartea unui om şi cea a unui animal. Aici am plâns degeaba, mult şi degeaba. Apoi am râs de cât de mult am plâns degeaba, de cât de naivă şi fragilă eram. Aici ne-am iubit sute de ore în reţeaua portocalie şi m-am făcut mare. Mai mare. Apoi am plecat mai departe. Cu tine.

Refuz să cred că există oameni puternici. Există oameni care îşi reprimă vulnerabilităţile, le înghit pe sec şi pleacă mai departe fără să întoarcă privirea, fără să icnească. Dar nu pentru că sunt puternici, ci pentru că sunt ori ireal de demni ori distructiv de vanitoşi.

De fiecare dată când vorbesc cu bunică-mea îmi zice câte ceva despre «tron», despre prosoapele ‘de moarte’, despre faptul că «are anii». Nu pot să-mi dau seama dacă face asta pentru că s-a obişnuit cu ideea morţii sau pentru că tocmai asta încearcă. Eu una cu cât mă strofoc mai tare, cu atât mă înmoi mai mult. Am încercat s-o urăsc, să-i văd defectele, să mă dezgust de ea. A mers pentru o vreme. Apoi mi-a spus ceva într-o zi şi mi-a frânt tot eşafodajul. Ultima oară mi-a strecurat printre banalităţi, numai să nu fie pe iarna asta. Dacă poate cineva să digere aşa ceva fără să-i vină să-şi muşte o falangă, vreau şi eu pastilele pe care le ia el.

Dar să nu ne demoralizăm, that’s life şi adulţii adevăraţi ştiu cum s-o ducă. Cu ceva alcool, cu multă muzică, cu ceva minciunele despre frumuseţea ei insuportabilă şi cu puţină, foarte puţină negare.

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

Anunțuri