Etichete

, , , , , ,

Am văzut prima oară Descendenţii, vineri seară, şezând liniştită pe geanta laptopului, în faţa uşii. Cheile erau de partea cealaltă a ei, şedeau şi ele liniştite. Mi s-a părut că vorbeşte despre durerea încapsulată de efectul anestetic al şocului. Suferinţa, asemeni fericirii, după cum zice Camus, e uneori o arsură pe care o simţi şi n-o simţi dimpreună. Iţi rămâne la rădăcina limbii doar o urmă a gustului ei, doar ultima bulă în care pluteşti descompus, incapabil să iei vreo decizie avizată, bâjbâind aiurea după un punct de sprijin.

A doua oară ieri, cu R., am văzut tot Descendenţii, dar parcă alt film. Adică era acolo şi personajul central, căznindu-se cu rateurile pe umeri să dea sens unei vieţi pe care n-o recunoştea, dar erau mai vizibili copiii. M-am răzgândit. Nu e povestea (durerii) lui, ci a (puterii) acelor puşti loviţi brutal, în plin, de trenul vieţii, părând totuşi de zeci de ori mai adulţi ca adulţii, mai curajoşi şi mai realişti în încăpăţânarea lor de-a merge drept şi drepţi înainte.

We deal with our shit by talking about other stuff and having a good time.

Matt King (George Clooney) e un avocat hawaian imputit de bogat, cum zic americanii, care, asemeni oricărui alt seamăn de-al lui, e complet rupt de orice n-are a face cu munca. Cum soţia intră în comă în urma unui accident nautic, dragul de el descoperă că are o viaţă, familie şi două fete cucuiete, de care înainte îşi amintea doar când trebuia să achite ceva cheltuieli. Ca nu cumva să-şi imagineze că mai rău nu se poate, află de la fii-sa  cea mare (Alex) că a fost înşelat. Asta imediat după ce dom’ doctor îi aduce la cunoştintă că următorul său job, după soţ îndurerat, e cel de văduv exasperat. Prevăzătoarea doamnă King îşi exprimase dorinţa să fie deconectată de la curent, în caz că ar fi ajuns să vegeteze.

Ajunge cu povestea, iar despre cea cu descendenţa nici n-o să aduc aminte, n-are sens. Scopul ei e doar să înrămeze frumos subiectul, pur decorativ. R. zicea despre Clooney că e type cast, mereu îl găseşti tulburat sărmanul, pierdut pe-o alee înfundată, căutând pe unde nu trebuie ieşirea ori măcar o pungă de hârtie în care să respire sacadat ca să-şi recapete ritmul firesc al respiraţiei. Nu mă deranjează treaba asta deloc. I se potriveşte mănuşă ipostaza, are faţa şi limbajul nonverbal potrivite pentru ea.

Ziceam că la a doua vedere, intră sub reflector copiii, hm, oarecum copii, sunt adolescenţi. Cea mică e oarecum pusă în umbră de Alex (Shailene Woodley) şi prietenul ei Sid (Nick Krause), venit s-o consoleze. Sid debitează numai tâmpenii monumentale şi n-are nici cea mai mică urmă de bun-simţ ori reţineri. Iţi vine să-l, vorba lui Matt: you little fuck, you get hit a lot?! Ce mi-a părut extraordinar e perspectiva diferită şi sănătoasă asupra paternităţii pe care o aduce filmul. Par example, în conversaţia cu fiica mahmură şi revoltător de tupeistă, Matt încheie discuţia care nu ducea nicăieri cu un împăciuitor “în fine, bine ai venit acasă, hai să mâncăm”. Sau, atunci când a mică îi arată degetul mijlociu, tati trece peste fără niciun comentariu. Sid, respectiv modul în care Matt îi tolerează prostia şi lipsa de tact, e fascinant.

În termenii unei realităţi similare, personajul  este efectiv indezirabil. Sid e străinul care n-ar trebui să fie prezent în mijlocul unei familii făcute vraişte, nu e locul lui acolo. Însă tocmai ăsta e şpilul, noi ăştia mari şi deştepţi foc, ţinem cu dinţii adeseori de nişte convenţii sociale absolut nejustificat. Sid trebuie să fie acolo, pentru că el este întocmai legătura prietenei sale cu viaţa pe care va trebui s-o recupereze. Prezentul ei se compune dintr-un tată inadaptat, o soră razna şi patul de spital pe care mamă-sa zace aproape moartă – atât. Undeva în adâncul ei, ştie că dacă nu se agaţă cumva de lumea în care va trebui să trăiască după, va fi foarte aiurea. Probabil Matt nu pricepe lucrurile ăstea, însă din pură epuizare îi cântă în strună dom’şoarei.

De-aia spun că înainte de altceva, Descendenţii e un film despre parenting, iară adulterul, moartea şi descendenţii sunt doar pretexte. Cu greu poţi să-l descifrezi, dacă nu ştii cum e să fii un accesoriu al vieţii copilului tău care e mai puţin copil cu fiecare zi care trece. Dacă n-ai auzit niciodată «Ba o să fac cum vreau eu! Incearcă numa să mă opreşti» şi nu ţi-ai morfolit înciudat printre dinţi impulsul de-ai răspunde «Ba nu, că io te-am făcut pe tine, nu tu pe mine. Nu eşti decât un puţoi atomic care habar n-are pe ce lume trăieşte ».

Toate la un loc, un film din categoria trebuie văzut. Pe lângă morala pentru mămici şi tătici, plutesc în supa despre recuperarea vieţii câteva replici savuroase, o lecţie splendid regizată despre ipocrizie şi portretizarea suprarealistă a iluziei că putem fi mai buni decât suntem de fapt.

Aşa începe…

My friends in the mainland think that just because I live in Hawaii, I live in paradise. Like a permanent vacation. We all just out here sipping Mai Tais, shaking our hips and catching waves. Are they insane? They think we are immune to life? How can they possibly think our families are less screwed up, out cancer is less fatal, our heartaches less painful?  

P.S. Deşi redundant, menţionez totuşi că anonimii Woodley şi Krause care l-au flancat pe marele Clooney au jucat senzaţional. Vreau să spun că, atunci când un actor te face să vrei să bagi mâna prin monitor să-i plezneşti una peste bot, cam asta e tot ce e de zis.

Anunțuri