Etichete

,

Întrebare: cum să faci să nu-ţi pierzi timpul? Răspuns: să-l resimţi pe toată durata lui. Mijloace: să petreci zile întregi în antecamera unui dentist pe un scaun incomod; să-ţi petreci dupa-amiaza de duminică pe balconul tău; să asculţi conferinţe într-o limbă pe care nu o înţelegi, să călătoreşti cu trenul alegând drumurile cele mai lungi şi cele mai puţin plăcute şi, bineînţeles, să călătoreşti în picioare; să faci coadă la bilete la un spectacol şi apoi să nu îţi cumperi locul etc.

*

Ah, dacă ar fi un cutremur ! Ne-ar zgâlţâi bine pe toţi şi gata socoteala. Numeri morţii, viii, şi s-a terminat povestea. Dar porcăria asta de boală! Chiar şi cei care n-o au, o poartă în inimă!

*

Ştiai că există oameni care refuză să moară? Ai auzit vreodată o femeie strigând: Niciodată! în clipa morţii? Eu, da. Şi am descoperit atunci că nu mă puteam obişnui cu aşa ceva. Eram tânăr şi credeam că refuzul meu se adresează ordinii însăşi a lumii. Între timp am devenit mai modest. Pur şi simplu, tot nu m-am obişnuit să văd cum se moare.

*

[omul] este incapabil să fie fericit sau să sufere multă vreme. Nu este prin urmare capabil de nimic de seamă.

*

Curând a fost nevoie să fie incineraţi toţi morţii de ciumă. Dar a fost folosit vechiul cuptor de incinerare care se afla la răsăritul oraşului, în afara porţilor. Pichetul de pază a fost mutat ceva mai departe şi un funcţionar al primăriei a uşurat mult sarcina autorităţilor cu sfatul lui de a se folosi tramvaiele care, altădată, deserveau cornişa maritimă şi care stăteau acum neîntrebuinţate. […]Și în tot timpul acestui sfârşit de vară ca şi în timpul ploilor de toamnă, puteai să vezi de-a lungul cornişei, în toiul nopţii, convoaie stranii de tramvaie fără călători, hurducându-se deasupra mării. Locuitorii au sfârşit prin a afla despre ce era vorba. Și în ciuda patrulelor care interziceau accesul cornişei, grupuri de oameni reuşeau destul de des să se strecoare pe stâncile care se înălţau deasupra mării şi să arunce flori la trecerea tramvaielor. Și se auzeau atunci vehicule zdrăngănind în noaptea de vară, cu încărcătura lor de flori şi de morţi.

*

[…] spre sfârşitul epidemiei, episcopul, după ce făcuse tot ceea ce trebuia să facă, crezând că nu mai există niciun remediu, s-a încuiat cu provizii în casa lui pe care a înconjurat-o cu ziduri; că locuitorii, al căror idol era, printr-o răsturnare a sentimentelor, aşa cum se întâmplă în excesele suferinţei, s-au supărat pe el, i-au înconjurat casa de cadavre care să-l contamineze şi au zvârlit chiar trupuri peste ziduri, ca să fie mai siguri c-o să piară. Astfel, episcopul, într-o slăbiciune de ultimă clipă, crezuse că se poate izola în mijlocul unei lumi a morţii, şi morţii cădeau din cer. Tot aşa, şi noi, trebuie să ne convingem că nu există insulă în mijlocul ciumei.

*

Se schimbase. Ciuma lăsase în el un fel de absenţă pe care încerca din toate puterile să o nege, şi care totuşi continua să existe în el ca o sursă de nelinişte. Ȋntr-un sens, el avea sentimentul că ciuma încetase prea brutal, nu-şi regăsea prezenţa de spirit. Fericirea sosea în goană, evenimentul alerga mai repede decât aşteptarea. Rambert înţelegea că totul îi va fi redat dintr-odată şi că fericirea este ca o arsură pe care nu o poţi savura.

Anunțuri