În urmă cu doi ani prin februarie îmi căutam de muncit, foarte dureroasă chestie. Piaţa era praştie, eu la fel, o combinaţie mai nefericită nu se putea. Ȋi invidiam/ez pe oamenii realmente optimişti, nesăbuinţa cu care se uită senini către negura la care-i zicem de obicei viitor. Pe cei care îşi planifică din adolescenţă numărul de copii nu. Care mai e bucuria unei vieţi ştiute pe din cap? Ȋntre timp m-am liniştit o ţâră; nu prea mult, să nu-mi pierd quelquechoseul. S-au întâmplat aşa de multe lucruri de atunci, m-am şi lumea-mi s-a schimbat aproape complet. Uneori contemplu în jurul meu parcă detaliile unui vis straniu. M. îmi zicea aseară pe un ton oarecum revoltat: «Ce, tu nu ştii să pierzi?!». Ntz. Nu prea ştiu. Când pierd, pierd câte o bucăţică din mine, recuperabilă, dar o pierd. Umblu aşa oloagă o vreme, cu durerea în degetul lipsă, până ce dă peste mine vreo minune. Apoi uit.

Acum cinci ani în februarie nu ştiu ce făceam, n-avem blog atunci, deci nu prea am repere. Mă sperie puţin uitarea asta, despărţirea de mine cealaltă. De fapt mă sperie cam tare. Nu că m-aş fi şters şi m-aş fi scris de la capăt, căci nu-i aşa. Ȋmi tot repet ‘ia-o mai încet, ia-o mai încet’, dar nu ascult. Mi-am repetat, pesemne, de mult mai multe ori că am pierdut nişte ani pe care trebuie să-i recuperez. De parcă m-ar controla cineva la sfârşit: ai trăit deplin fiece zi? Nu (c-o meclă spăşită, patetică). Marş de aici. Râsul sardonic dintre marile aşteptări ale celorlalţi de la mine şi micile mele ieşiri în decor. Aş face o mare prostie pe care deja o regret, numai ca să pot zice că-s umană şi aşa o să rămân. E. îmi spunea că încerc cu încăpăţânare să înghesui un pătrat într-un cerc, cică să mă opresc. Nu ştiu să mă opresc. Știu doar să merg înainte. Cu spatele.

Mă bântuie frânturile unui trecut pe care-mi vine greu să-l numesc al meu. Mă uit la mine atunci şi la mine acum şi mă simt decupată, incapabilă să mă justific şi teoretic e ceea ce ştiu să fac cel mai bine – să explic logica devenirii mele. A fost o vreme în care m-am învăţat cu mare sârguinţă să uit, iar dacă azi s-ar face un studiu de caz pe amintirile mele îngropate adânc, adânc de tot, oamenii de ştiinţă ar fi stupefiaţi de rezultate. Deşi dacă mă gândesc un pic, nu-i nicio grozăvie, ce nu fac mamiferele pentru supravieţuire?

Sau poate m-am şters şi mi-e ruşine să mă recunosc. Cum te fereşti de sărăcie, ca şi cum ţi-ar putea murdări minciunile. Cum un pescăruş deasupra oraşului cu lacuri îngheţate. Adaptează-te, dragă, mormăie cineva numai aşa, să nu tacă, nu că i-ar păsa de mă adaptez sau nu. Iar mie îmi vine să-mi trag picioarele prin mutra lui (copyright delaskela).

Anunțuri