Etichete

Îmi programasem să scriu despre Bukowski. De fapt despre ale mele, amintindu-l pe Bukowski. N-am niciun chef, singurul motiv pentru care forţez câteva paragrafe e acela că mi-am promis că voi scrie cât pot de des. Trebuie să-mi reintru în mână. Mă simt ca un biciclist pus în competiţie după ce-a frecat buha ani de zile. Mă împiedic de cuvinte, orbecăi printre ele. Mă mai simt şi ca o clătită lipită de tavan, stând să cadă… nereuşită şi gelatinoasă. Eul ultragiat, am tot regăsit expresia asta pe blogurile unde-mi zac bucata de veac. Mă zgândăre, mă obsedează. Vorbesc mult despre mine aici, de la o vreme. Nu ştiu dacă vă convine asta. Dacă nu vă convine, httpiţi altceva.

Poate m-apropii de vârsta jurnalului, dacă există aşa ceva. Mă-ngrozesc toate lucrurile pe care le-am uitat şi toate pe care nu. Pasagerii vieţii mele, blocaţi într-o lume nevăzută şi mută, prizonieri ai maniilor şi pripelilor mele. La ţigara de azi dimineaţă mă gândeam că am 33 de ani, sunt probabil pe la jumătate (dacă mă lasă ţigările). Teribilă perspectivă pentru şapte şi douăsprezece minute. Tânjesc după vremurile în care la ora 7 eram incapabilă să leg doua farame de gând coerent. Prostia a început înainte de examenul de licenţă. Ȋn fiecare zi din acea săptămână a groazei mă trezeam într-o stare de anxietate febrilă, visându-mă cu ochii deschişi eşuată, căutând să m-apuc de un vis de un curs ceva, ca să nu. De atunci în fiece dimineaţă, imediat cum se întredeschid pleoapele din spatele pleoapelor, apare un pitic diform şi hidos care-mi prezintă problemele zilei şi îmi urează de parcă ar descrie o prăjitură cu frişcă: o zi buuuună. Greţos. Luna trecută mi-a trecut prin minte cea mai profund capitalist – morbidă dilemă pe care-am avut-o vreodată. Ce se întâmplă cu ratele mele dacă mor subit? I le dau ăştia lui baby? Și dacă nu vrea să le ia? Are de ales?

Am în mine o colecţie gigantică de nu-uri de toate culorile. Nu ştiu de unde vine, nu cred că-mi aparţine, nu vreau să fie a mea. Poate am intrat în jumătatea în care învăţ să le spun nu celorlalţi. Poate e vremea judecătoarei autoproclamate din mine care ţine morţiş la echilibrul contrariilor, care trăieşte doar ca să arunce cu ochii închişi monezi de zece uncii în talere. Acum e suficient de egal.

Anunțuri