Etichete

, ,

Am sentimentul că trăiesc într-o breşă, undeva în outer time and space, un soi de realitate alternativă, copleşitoare prin detalii, în care se întâmplă lucruri pe care n-am putut nicicând să le prevăd, pe care nu ştiu să le fentez. Presupun că mă autosugestionez, mă autoexilez într-o proiecţie imaginară, un Bucureşti de cinema cu oameni plaţi pixelaţi, cu benzi colorate care se întrec în zbor printre blocuri prăbuşinde şi construcţii fantastice, diforme ce răsar în urma lor. Asfaltul se scurge în pământ laolaltă cu jeepurile şi le iau locul plante gigantice şi animale sălbatice ca-n Life after people. Ca în imaginariumul lui doctor Parnassus sau ca-n filmul acela unguresc al cărui nume l-am uitat. E un lucru bun, bănuiesc. Ruperea de absurdul cotidian.

În ultima vreme am experimetat o lume despre care ştiam doar că există şi e hâdă, dar n-o cunoscusem. O lume care îmi spune că ştie mai bine decât mine cine sunt, până la ce etaj urcă liftul viselor mele, că nu, chiar nu există Serviciul Depanare Sisteme Bolnave. Alunec din siderare în nepăsare la fiecare câţiva paşi. Încerc să bag cartela de metrou în fanta bancomatului. Nu intră. Nu mă miră deloc derapajele de genul ăsta. Nu mă mai miră aproape nimic din toate pe care le pot atinge. Şi-au pierdut consistenţa, dimensiunile şi mai ales noima.

Ca de obicei dimineaţa dau pe la Sorin – şi el are viziuni apocaliptice. E ceva straniu în acest decembrie. M-am gândit la Sorin deunăzi. L-am invidiat pentru puterea (?! nu ştiu dacă e putere, poate e nevoie, nu ştiu) de a-şi scrie jurnalul. Pe mine mă oboseşte însăşi ideea, mă înhibă. Toate lucrurile ce-mi rătăcesc prin minte, jumătatea de poem “scrisă” pe scara rulantă de la Unirea (singura jumătate de poem “scrisă” în ultimii ani), bărbatul murdar de var, cu cască de protecţie, care cumpără bere la 8:37, se fac praf şi pulbere toate până seara când singurul lucru pe care îl vreau este ca nimeni – şi mai ales eu – să nu vrea nimic de la mine.

Slavă Domnului pentru dimineţi. Dimineaţa mă simt rebutată, ca în re-booted. Căştile în urechi şi o carte faină cu mine. Te-ai înşelat, Sorin. Literatura ne poate mântui. Desigur, o mântuire lumească, scurtă, furibundă; ne salvează totuşi măcar pentru câteva ceasuri de noi înşine. De imprudenţele noastre, de iluzia că ştim, că suntem.

Anunțuri