Etichete

, ,

De curând, mai precis n-aş putea spune pentru că prezentul meu e un elastic bizar şi impredictibil, dacă-mi permiteţi agramatismul, un elastic foarte relativ. De curând aşadar, din capul  scărilor de la metrou care duc către peron am văzut un om întins în cruce pe marmura mohorâtă, la fel de nemişcat ca ea, ca semicercul trecătorilor. Puteai să simţi literalmente moartea dând târcoale în spaţiul dintre ei şi el. Deasupra ochilor larg deschişi, imobili, îi sângera o arcadă. Singura fiinţă aparent vie era o femeie care îi tot verifica pulsul. Intermitent, butona telefonul. Puls taste puls taste puls.Telefonul părea un instrument de resuscitare ineficient. A trecut mai puţin de un minut până ce omul a clipit prima oară. În mine s-a rupt o cataramă lăsând mai mult aer înăuntru şi s-a oprit melodia care îmi tot răsuna în minte, într-o surdină aproape  imperceptibilă. Între patru scânduri, nu mai stai pe gânduri, patru scânduri, patru scânduri. Era viu şi urma să trăiască. Dacă putea să clipească, putea să trăiască. Venise rândul spectatorilor să-şi revină, şuşoteau, schimbau impresii, pronosticuri. M-am îndepărtat. Peste puţină vreme au sosit medicul şi brancardierul. Medicul foarte tânăr şi, bănuiesc, fără experienţă, s-a panicat, a început să tragă cu încăpăţânare de geanta prinsă de unul din braţele bărbatului mişcându-l. Publicul l-a sancţionat prompt: luaţi-o uşor, calm, uşurel. A lăsat geanta şi, în timp ce dezvelea abdomenul
bărbatului, a început să interpeleze curioşii, a căzut de mult, de pe care treaptă, în ce poziţie, a spus ceva?

M-am întors cu spatele, văzusem îndeajuns. Ca de obicei, tactica ‘îndepărtează-te de obiect’ nu funcţiona. Filmul meu se blocase pe scena văzută din capul scărilor. Avusesem o zi plină de ciudăţenii şi, încă dinainte de-a mă contrunta cu bărbatul rănit, eram stăpânită de sentimentul că trebuie să învăţ ceva, să reţin ceva, ceva care să mă despartă pe mine aia deşteaptă de mine aia proastă făcută grămadă. Bărbatul aproape mort de la picioarele mele. Ce să fac cu el?! Cu toată lipsa de sens care se fandosea în toată splendoarea în jurul acelui peisaj death flavored? Concluzia inevitabilă – eram vie, trebuie să apreziez ironia, Steve Jobs şi baby vorbind pentru prima oară despre el,
boală mortală şi ‘trăieşte fiecare zi de parcă ar fi ultima’ bla bla bla inspirational shit. Până a doua zi, când inevitabil, am uitat tot.

Însă imaginea unui chiar şi doar aproape mort nu se uită; stăruie undeva într-un con de umbră aşteptând reflectorul. Deci când l-am revăzut pe aproape mortul meu mergând apăsat pe peron, am tresărit bucuroasă. Arcada se vindecase şi obrajii se împliniseră – vascularizarea asta… Mi-am zis uau e alt om, deşi îmbrăcat la fel. A clipit şi a trăit. Cum e viaţa. A doua zi, inevitabil, uitasem tot.

Între mailurile şterse în acelaşi prezent vâscos erau câteva despre igienizarea automatului de cafea. Irelevant, oricum îl folosesc rar. Şi totuşi, iată-mă amestecând în spuma cafenie şi descoperind cafeaua înaripată post-igienizare. Auzisem ceva despre gândaci în cafeaua de automat, dar credeam că-s mituri birocratice. Comentez
situaţia la stăpânire, fapt care generează un nou email – maşinăria va fi dezafectată şi înlocuită temporar cu un filtru. Igienic. Case closed.

Azi dimineaţă, după ce topesc fără ceremonie ness’ul şi zahărul de fiecare zi (o cafea care se face greu nu merită iubită!), cobor la ţigara ceremonioasă (o ţigară neceremonioasă nu merită fumată!). În holul fabricii de vise la care muncesc, bărbatul aproape mort demontează automatul. Mă uit la el trăznită. Lipsită de discurs. Buşită. Ce vrea de la mine?

Să-mi amintesc? Toată deşertăciunea? În toată splendoarea ei?

Dacă îl mai văd şi a patra oară – ceea ce sigur n-o să se întâmple, îi zic de la obraz să mă lase în pace. Altfel oamenii mei îi vor contacta pe oamenii lui.

Anunțuri