Etichete

, , ,

Minim două ore pe zi mă gândesc cum să mobilez casa pe care s-ar putea s-o posedăm peste 25 de ani. Nu râdeţi, oamenii fac chestii mult mai stupide decât asta. Mereu mi-am dorit mobilă grea, masivă, imposibil de mutat, dar şi să pot plimba mobila, să reinventez locurile. Nu ştiu unde se întâlnesc cele două. Nu ne permitem mobilă masivă, însă poate măcar un scăunel, o măsuţă… trebuie să dau o raită pe la anticariate. Cred că am fi mult mai oameni unii cu alţii, dacă am fi roboţei perfect identici. Când ni s-ar termina bateriile, ne-am privi cu mai multă indulgenţă, am spune de pildă ledul de veghe abia-i mai pâlpâie, săracu’, să-l lăsăm să se alimenteze. Citesc jurnalul Annei Frank, în engleză, căci în română nu (mai) avem. Mi se pare că era o puştoaică răzgâiată şi egocentrică – well, majoritatea adolescenţilor sunt. Nu cred că holocaustul resuscitat în opere extraordinare ca Lista lui Schindler, Primo Levi sau Kaputt (după mai bine de un an încă îmi amintesc peisajele morţii şi nebuniei redate de Malaparte şi felul în care îngheţamprivindu-le ) poate fi depăşit în artă. Poate doar de o experienţă XD în care te ciupesc purici, eşti împuşcat cu alice de gumă, despuiat şi umilit ca să simţi războiul în vintre. Nu mă îndoiesc că capitalismul (sic) dement va ajunge şi acolo. Duminica trecută după slujbă, o tanti, vajnică apărătoare a animalelor fără stăpân, s-a apucat să se certe cu părintele, mai precis să-l certe pentru viziunea obiectivă asupra subiectului; nicio jenă vizavi de instituţia în care se afla şi raţiunea acesteia. Cum să te mai miri la ce fac oamenii pe stadioane? De fapt, la intrarea în arenele sportive ar trebui să fim preveniţi: spaţiu mutual agreat de manifestare a bestialităţii. Ca să nu ne mai mirăm. Am primit kindle de la naşi, mulţuuumesc naşi. Nu găsesc vreo diferenţă semnificativă între a citi pe o tăbliţă şi pe o carte – iubim hârtia doar pentru că o cunoaştem mai bine. Într-o dulce zi vom găsi biblioteci doar în instituţiile de educaţie, asta e cam trist (dacă nu-i snobismul mai puternic decât piaţa de gadgets). Luna trecută am fost la Moeciu cu colegii. Coboram cu autocarul din satul Peştera, când am petrecut un cimitir adăpostit într-o vale. Am văzut cea mai înduioşătoare imagine a singurătăţii, un bătrân care îngenunchea lângă o cruce, sprijinindu-se cu mâinile amândouă şi cu fruntea în baston. Câteodată partea luminoasă se găseşte în locuri prezumtiv sinistre. Cu cât îmi cresc mai adânc rădăcini urbane, cu atât conştientizez mai mult nevoia de simplitate… să adorm într-un câmp cu levănţică…

Anunțuri