Etichete

,

Luna asta am scris de două ori pentru blog. Am şters tot şi-am aruncat la coşu’ din Ferestre7. Mă hălăduieşte un sentiment puternic de futilitate a aproape oricărui gest / cuvânt. Şi senzaţia că (mă) plagiez, că-s un dispenser ambulant de platitudini – între mulţi alţii aidoma. Nici măcar cititul nu mă mai salvează. Am terminat de curând Soluţia Schopenhauer, faină carte. Despre un psiholog care mai are un an de viaţă şi grupul său de terapie, alienare şi recuperarea bucuriei de-a fi cu ceilalţi, despre, o, da, echilibru, adică lipsa lui. Cre’ că am şi ceva semne în ea, poate îmi amintesc să le pun aici sau la club. Şi Islamistul (de Ed Husain) – un fel de Teroristul a lui Updike, doar că-i la persoana I confesiv. Am aflat nişte chestii surprinzătoare – pe care trebuie să le pun aici. Altfel, cartea lui Updike e mai suculentă. Şi, ca orice ficţiune care-şi respectă cititorii bolnavi de ratare, are un sfârşit să-i zic satisfăcător, ca să nu strivesc corola.

Asar am văzut Doina Groparilor, un documentar despre cimitirul Doina din Moldova şi locuitorii săi vii. Vorbeau despre cum jălăsc pruncii şi tinerii, lăcrămează că şi ei îs oameni, despre nădejde şi fărâmat sicrie, despre cum asudă de muncă prea grea. În 2060 când probabil n-o să mai fiu blogării nostalgici vor pleca într-o misiune de revendicare a graiului strămoşesc, în Moldova. Mi-a rămas în minte o femeie aproape bătrână care-i cânta tatălui mort la mormant melodia preferată. În română. Pentru ea, Basarabia e România.

Anunțuri