Etichete

, , , , , , ,

Cred că oamenii dăruiţi cu capacitatea de a crea lucruri extraordinare, au un  simţ exacerbat al responsabilităţii de a împărtăşi lucrurile pe care le văd, simt şi recunosc drept universale. Îi diferenţiază de majoritatea celor care creează abilitatea de a transmite mesajele printr-un cod uşor recognoscibil de un număr cât mai mare de oameni. Arta e un astfel de cod şi ne întoarcem la ea ori de câte ori raţiunea ne epuizează bateriile, puterea de a valida lumea şi faptele ei.  Înţelegerea raţională a lumii, frumuseţii sau urâţeniei ei se împiedică întotdeauna de logică, argumentări şi clasificări, incapabile să-i cuprindă ori surprindă complexitatea. Emoţia, nemijlocită de cuvinte ori interpretări savante, dă consistenţă, veridicitate şi memorabilitate experienţelor noastre. E lipiciul magic care le imprimă pe retina ce ne înapoiază lumea, manifestările noastre şi ale celorlalţi. Emoţia e uşa secretă pe care scapi atunci când.

Mi-a plăcut să fotografiez cu mult înainte să ştiu că oamenii creaseră o replică a ochiului care poate captura imagini. Pentru totdeauna imperfectă, desigur, fiindcă tot ceea ce ne poate re-prezenta e o versiune coruptă a momentului. Fotografia tinde zadarnic să expună o emoţie şi o stare de a fi care aparţine în primul rând fotografului şi abia apoi (poate) evenimentului. Valabil pentru orice formă de artă. Arta e ordalia prin care încercăm să probăm vieţii că o recunoaştem şi, mai mult decât atât, putem să o conservăm.  

Tom Ford este unul dintre supravieţuitorii acestei ordalii. Filmul său de debut e unul de senzaţie nu la figurat, ci la propriu. Ştiţi cum fac mâţele când se simt ameninţate: îşi ridică fiecare firicel din blană, coada, li se dilată pupilele şi emit nişte sunete urâte menite să te facă să te simţi la fel ca ele – în alertă / în pericol. Cam în felul ăsta a reacţionat corpul meu la filmul lui Ford. Am ciulit urechile, am căscat bine ochii (şi gura pe alocuri), iar ceasurile din mine au început să facă tic – tac din ce în ce mai haotic. Când secreţia de fluide a luat-o razna, m-am prins că mă uit la un Film.

A single man spune ‘nu pot trăi fără tine’ şi ‘am nevoie de tine’ aşa cum o fac oamenii de obicei – nonverbal. Prin tăceri, prin anxietate, prin depresie, printr-o muzică interioară lentă, tristă. Finală. Prin refuzul lumii şi al mersului său implacabil. Prin refugiul efemer în ridicol, în lucrurile mici precum un amurg de-o culoare ireală în parcarea unui supermarket, o ţigară fumată întins pe spate pe covor cu gândurile adunate într-un punct invizibil din tavan. Dincolo de tine nu e nimic.

Zeci de regizori care au încercat să redea durerea şi neputinţa adesea asociată ei prin apologia detaliului au ratat intrarea în camera obscură a cinefilului. Ford s-a mutat acolo în chirie, cu tot cu Julianne Moore şi Colin Firth. Apasă pe butoanele tale sensibile şi tu răspunzi rapid, ca un candidat bine pregătit la un show TV. Da, da, ştiu cum e când ai senzaţia că totul e un rahat uriaş. Îţi vine să-ţi bagi picioarele în ea de viaţă, să te arunci cu capul (sau pelvisul) înainte în orice găseşti, doar o să simţi şi altceva decât sfârşeala.  

A single man e povestea unui profesor de engleză homosexual care îşi pierde partenerul după cinsprezece ani de relaţie şi, o dată cu el, orice noimă de-a fi. Nu ştiu dacă e un film (discret) propagandistic, însă pe mine m-a determinat ca, pentru prima oară, să văd homosexualitatea drept un lucru la fel de normal ca biscuiţii. Asta şi pentru că accentul este pus pe cu totul alte aspecte – instabilitatea emoţională, resemnare, izolare, iertare. Poate tocmai asta m-a făcut să mă gândesc că ar putea fi un film propagandistic – faptul că homosexualitatea e doar o coordonată, nu punctul focal. Ca atunci când politicianul îţi spune că o să facă şi-o să dreagă la tine în cartier, dar omite sa te anunţe c-o s-o facă pe banii tăi.  

Pe la sfârşitul filmului m-am întrebat, nu cum faci un astfel de Film, căci era evident – cu geniu, de ce îl faci?  Iar dacă o faci doar de amorul artei, ca să-i râzi în nas vieţii sau morţii – te ştiu şi te-am băgat la borcan!, e măcar la fel de valoros.

Anunțuri