Etichete

, ,

Telefoanele şi netul şi tabletele şi wirelessul şi i-cevaurile au efectul contrar celui scontat. Ne îndepărtează, ne demagnetizează. Simţim asta undeva adânc în noi. Undeva unde nu există cuvinte, unde nu ajung cuvinte, doar zbateri de aripi. Singurul lucru rămas de făcut e să ne înghesuim unii în alţii pe stadioane, la concerte, în metrou, în pieţe, la film, în biserici, în malluri. Căutând căldură. Orbeşte. STOP

Just saw Jane Eyre and remember how much I wish I’d lived in their time. Splendid dresses, good manners, piano lessons, learning French as main foreign language…. & something really lost in time called virtue. STOP

Am schimbat zâmbete galeşe cu o spaniolă rătăcită pe Lipsani. Aş fi putut să-i spun que hora es, dar i-aş fi dat speranţe în zadar. A fost mai uşor aşa. Cinci minute mai târziu o doamnă (Cum adică sexagenară? E ca şi cum ai preciza ce marcă e. E inuman.) în vârstă priveşte într-o vitrină rochii de mireasă. Soţul îi face poze artistice – poziţia lui de fotograf e mai studiată decât poziţia ei de model. Alte cinci minute mai târziu îmi cumpăr cel mai inimos tricou pe care l-am avut vreodată. Bun venit în galeria hainelor cele mai iubite: puloverul în trei culori moştenit de la frate-miu, blugii mei gri catifelaţi, geaca roz, teneşii roşii, pantalonii army like, şalul indian, cardiganul de la solduri, salopeta cu “coadă”. STOP

Unde e graniţa dintre instinctul matern şi paranoia maternă? STOP

La pagina treizeci din jurnalul Oanei Pellea am reuşit cu greu pentru a treia oară să mă îmi înghit lacrimile. Bănuiesc că a fost o piatră de hotar, fiindcă am ajuns pe la o sută şi un pic doar cu suspine uscate. Nu ştiu dacă o s-o termin vreodată, e o carte-lamă. Poate o pun în galeria cărţilor neterminate cu Idiotul, Regele se înclină şi…, Toba de tinichea şi… STOP

Cum se numeşte un om care compară un alt om cu un Lamborghini? STOP

Credeam că mersul la biserică în fiecare duminică e un canon lipsit de dumnezeire, inutil. O formă şi nimic altceva. Este, dacă vrei / să crezi asta. STOP

Sunt filme care mă trăiesc. The waiting city. Poate pentru că India mi-a intrat în sânge acum câţiva ani şi mi-e dor de oamenii ei arşi de soare, veseli, de hingleză (much obliged, madam) de tarabele soioase pline cu fructe galbene de mango şi de mirosul înţepător, amestecat de condimente şi praf şi flori şi – probabil – urină. Sau poate pentru că India chiar e un loc în care poţi începe să te cauţi.  STOP

Anunțuri