Etichete

, , ,

Mi-e dor de Vremurile, sâmbetele în care mă trezeam cu un tremor în degete, căutam un pix şi o foaie virgină cum un alcoolic îşi caută sticla, orbecăind orb la orice altceva nu face obiectul adicţiei lui. Adevărul e că nu mi-e dor. Nu duc lipsa scrisului, nu mă simt mai puţin eu, mai puţin „reuşită” ori întreagă. E bizar. Obişnuiam să citesc o carte bună sau un blog fain şi mă făceau să vreau să scriu la rându-mi. Un alt termen de comparaţie care-mi vine în minte e dansul. Când îţi place să dansezi şi priveşti îndelung pe cineva dansând, te apucă. Vrei să i te alături, să simţi thrillul, să te descarci cumva de fiorul care începe să zumzăie în tine, să-l scoţi afară, să pocneşti cu el în podea, să-l faci să zbârnâie, să tâşnească din el scântei colorate.

Când eram în facultă voiam să fiu copywiter, să scriu textele reclamelor care vor fi făcut oamenii să râdă ori să amuţească o vreme, să-i uau. Scrisesem în cv-ul de pe best jobs, I am the writer in copywriter. O meserie care s-ar fi potrivit numai bine stilului meu. Nu am răbdare cu poveştile lungi, complexe. Vreau rezoluţii rapide, vulcanice, erupţii subite, devastatoare. Vreau? Nu, dar impulsul e greu de ucis. Într-o zi, o doamnă de la o agenţie suficient de mică cât să nu mă sperie, suficient de mare cât să mă atragă, a citit sloganul meu bestjobist şi mi-a scris. Apoi, un coleg al dânsei mi-a dat o temă – trebuia să probez sloganul. Un examen în toată regula. Ce emoţii am avut, ce „fericire” pe mine! O să arăt lumii întregi ce ştiu eu să fac din cuvinte. Şi le-am arătat (cred că mai am şi acum discheta pe care am salvat primul meu job). M-au chemat la interviu, aveau sediul undeva într-o casă veche din Cotroceni, cu portic de lemn şi camere înalte, albe, mobilate minimalist. Era o linişte nefirească pentru o agenţie de creaţie. Stăteam în pragul viitorului meu publicitar aşteptându-l pe domnul mare şi bărbos despre care nu ştiam că va fi mare şi bărbos, nici că va avea o influenţă mare şi bărboasă asupra deciziei mele, căci nu-i aşa? un om mare şi bărbos nu poate fi decât un om înţelept şi mă gândeam. Uau, predestinarea nu-i o bulă, e reală, reală de tot. Trebuie numai să crezi îndeajuns în minciunile preferate. Domnul mare şi bărbos a avut, cum să-i zic, demnitatea cred, a avut demnitatea să nu facă publicitate în propria bătătură – şi inteligența, evident – eram doar una din sutele de ucenici înfierbântaţi. N-am discutat nimic despre abilităţile mele, îmi făcusem deja tema, nu? Dovedisem că pot fi un bun povestaş al oamenilor cu carduri. M-a întrebat despre mine, despre viaţa mea şi ce plănuiesc să fac cu ea. Apoi mi-a spus că ceea ce îmi oferă nu-i un loc de muncă, ci… un fel de viaţă. Urma să fiu un soi de pompier, zi şi noapte la datorie, cu furtunul îndopat cu sloganuri şi headline-uri, gata să sting nişte pulsiuni, multe pulsiuni. Zilele şi nopţile mele urmau a fi arendate Măriei Sale Clientul. Deci gândeşte-te bine, asta vrei? Dacă da, vei găsi mereu uşa deschisă.

În urma mea e o uşă pe care a închis-o altcineva.

Vreme de câţiva ani, anii abia trecuţi am tot scris. În general maculatură, invariabil virtuală – pesimiştilor: am salvat pădurea. Presupun că actul de-a scrie îmi consuma fricile, mi le dezamorsa mai bine zis. Poate scrisul e drogul fricoşilor, al celor pe care nu-i ţine să tragă pe nas, să fie bulangii, să nu le pese decât de eu şi de azi. (Poate că am citit asta undeva – nu sunt foarte sigură ce e amintire şi ce nu.) Timp de-o săptămână mă simţeam mai uşoară, ca atunci când te tunzi după multă vreme. Apoi o luam de la capăt – d’aia zic că-i drog. Când m-am văzut între cei lângă care tindeam să ajung, m-am dezumflat. Nu s-a întâmplat peste noapte, balonul a tot fâsâit neauzit, a mai pierdut puţin aer, puţin volum, altitudine, cu fiecare zi fâsâită. Ce rost au toate astea? Mă simţeam ca Henry, personajul central din “Virgil şi Beatrice”, romanul lui Yann Martel.

And so Henry left Hyde Park no longer a writer. He stopped writing; the urge left him.

Am învăţat acum ceva vreme să nu mai produc afirmaţii sentenţioase. Viaţa îţi dă peste nas ori de câte ori ai iluzia certitudinii. Lucrurile au o ordine a lor, atâta tot. N-o poţi escalada, fenta, oricât te-ai da de ceasul ăla. Nu poţi să tragi pe tine pantalonii şi abia apoi chiloţii. Eh, ai putea, dar ai arăta ca un cur bubos.

Anunțuri