Etichete

, , ,

După vreo lună şi de zăcut ignorat în documentele mele şi la ferma (ne)recomandare a Copilului – nu e un film pentru voi (ne-o crede superpudici / dinozauri/ depravaţi :))?!), am îndrăznit să vedem “Bună. Ce faci?”. Mă gândeam după film, Realdo spusese “am senzaţia că mă uit la o reclamă foarte lungă”, iar eu că “totul e augmentat, calitatea imaginii, replicile, senzaţiile, decorurile”; chiar aşa era un fel de spot publicitar foarte complex. (Mi-am amintit de-un prof din facultă care ne proclama histrionismul reclamelor – geamul care îngheaţă de la respiraţia “orbitală” şi alte chestii care nu se pot întâmpla aievea, dar pe care le acceptăm ca digerabile etc.) La început poate fi puţin deranjantă senzaţia de make over, apoi îţi dai seama că te uiţi la un soi de fabulă modernă şi o savurezi cu spoială cu tot. N-ai cum să te împotriveşti. Dacă încă nu te-ai săturat de scenariul clasic românesc, de savoarea mizeriei naţionale, figurată au ba, e ceva în neregulă cu optimismul tău. Totul e spălat cu Ariel în filmu’ ăsta, adică impecabil, mai puţin scenele în care oamenii sunt despuiaţi de măşti. O poveste care se joacă de-a viaţa cu câteva arhetipuri (cuplul rodat până la limită, adolescentul în călduri, piţipoanca de Dorobanţi) şi care dă cinefilului român o pasăre rară în filmele alor noştri – un fel de happy-end – nu putea fi happy-end complet, că nu mai era românesc. E reconfortant să vezi un film fără Dacii aproape casate, case împuţite şi drame înfiorătoare; chiar şi având conştiinţa ficţiunii. Am citit o recenzie pe Academia Caţavencu, previzibil negativă… cred că domnu’ ce-a scris-o aştepta de la filmul acesta mai mult decât cei ce l-au făcut au intenţionat să ofere şi şi anume o belvedere a vieţii pe lângă computer, atât au intenţionat – dpv al scenariului. Imaginea e trăznet, ireproşabilă. Precum şi distribuţia – nişte actori familari publicului larg ar fi stricat toată jucăria. Doar ‘ăla micu’ e mai histrionic decât e nevoie, dar el primeşte prezumţia inocenţei.

“Do not do this at home” sau oriunde altundeva. Am nimerit de bună voie (tot văzusem promo’ul în ultima vreme) Mamuth, cu Gerard Depardieu. Un film franţuzesc de doctrină românească, în sensul că redă patetica poveste a unui pensionar care nu-şi poate lua pensia până când depune la CNPASul franţuz toate documentele care-i probează vechimea, recuperate de la foştii angajatori. Cea mai tristă, deprimantă, plictisitoare, grotescă jumătate de film văzută vreodată; am schimbat canalul la scena în care GD (care btw e la fel de gras, dar mult mai bătrân, deci slinos) îi face una mică unui moş care cică e vărul lui, în timp ce moşul îi face lui acelaşi lucru. Efectiv mi-a fost scârbă, fizic. Nu cred să mă mai pot uita vreodată la un film în care joacă nenea ăsta greţos.

Anunțuri