Etichete

, , , ,

Am citit prima carte de John Steinbeck, “Iarna vrajbei noastre”, acum vreun an şi ceva. Mi-a lăsat o senzaţie de bine greu definibilă ori explicabilă. A fost ca o călătorie într-un mijloc de transport supersilenţios şi comfortabil, având alături cel mai bine pregătit ghid de pe Terra, o enciclopedie ambulantă, care pe lângă faptul că-i un profesionist desăvârşit, are şi un umor fin ş-un bun simţ aristocratic, ce’l împiedică să spună vreodată vreun lucru care te-ar putea jena. Ce mă fascinează e şmecheria aceea pe care ştiu marii scriitori s-o facă, să spună pe nume unor lucruri pe care le ştii / simţi / trăieşti, dar n-ai putut să le verbalizezi adecvat vreodată. Motiv pentru care l-am decretat pe Steinbeck câştigător al unui loc – poate primul? – în panteonul scriitorilor mei preferaţi, alături de Fowles, King, Murakami şi ceilalţi la care n-ajung acum că-s prea sus pe raft… :) N-am starea necesară pentru argumentări savante (nici cunoştintele, în mare), deci îl las pe JS să vă spună vreo două din “La răsărit de Eden”, saga ce mă preaîncântă zilele ăstea.

Pentru Adam, care nu era decât un instrument şi care vedea trupurile spintecate ale unor fiinţe umane în loc să vadă viitoarele ferme, acest război era revoltător şi lipsit de sens. Când trăgea cu arma în aşa fel încât să rateze, îşi trăda unitatea, dar nu-i păsa. Sentimentul împotriva violenţei se dezvoltase în el aşa de tare, încât devenise o obsesie, care îi paraliza judecata. Gândul că ar putea provoca orice fel de durere, indiferent de scop, devenise de neîndurat, dar cât timp s-a aflat în armată, n-a arătat nicio urmă de laşitate. Din contră, a fost decorat de trei ori pentru curaj.

Revolta crescândă împotriva violenţei făcuse ca pornirile lui să se îndrepte pe un tărâm cu totul diferit. Îşi riscase viaţa de multe ori pentru a aduce în tabără răniţii de pe câmpul de luptă. Se oferise să muncească voluntar la spitalele de pe front, chiar şi atunci când era la capătul puterilor după corvezile obişnuite.

Camarazii săi îl priveau cu dragoste, pentru că nutreau teama aceea ascunsă pe care o simt oamenii faţă de gesturile pe care nu le înţeleg. (sublinirea îmi aparţine)

 *

Ura băuturile alcoolice cu un zel neabătut. A bea orice fel de alcool ea considera că e o fărădelege împotriva unui Dumnezeu ofensat. Nu numai că ea însăşi nu se atingea de băutură, dar nici pe ceilalţi nu-i lăsa. Rezultatul firesc a fost că atât Samuel, cât şi copiii au nutrit o dragoste puternică pentru băutură. Odată, când Samuel era foarte bolnav, a întrebat:

         Liza, aş putea să capăt un pahar de whisky ca să-mi aline durerea?

Ea şi-a ridicat bărbia micuţă.

         Vrei să te duci în faţa tronului lui Dumnezeu duhnind a băutură? Nu, nu vrei, zise ea.

Samuel s-a întors pe partea cealaltă şi a aşteptat să-i treacă boala fără pic de alinare. Când Liza a ajuns la şaptezeci de ani, începuse să sufere de constipaţie, iar doctorul i-a recomandat să ia câte o lingură de vin de Porto, ca medicament. Prima lingură a înghiţit-o strâmbând din nas, dar se pare că nu a fost aşa rea. Din acel moment, mirosea mai tot timpul a vin. Pentru că era o doctorie lua mereu vinul cu lingura […].

Anunțuri