Etichete

, , , , , ,

 

Luminiţa, mon – amour (Cezar Paul Bădescu)

Dimineaţa şi seara la metrou am citit vreo patruzeci de pagini, după care am decis că n-o să-mi pierd timpul cu aşa ceva. Aşa ceva este o carte egoistă, scrisă pentru un singur cititor – autorul. Am citit-o însă, în aceeaşi seară, din acelaşi motiv pentru care uneori o femeie tolerează avansurile unui bărbat faţă de care nu manifestă urmă de interes: are ceva vreme şi vrea să afle altitudinea maximă de escaladă a ridicolului. CPB, autor protagonist, povesteşte cum s-a îndrăgostit, respectiv dezdrăgostit de soţia care actualmente nu mai e soţia lui. O carte care respectă rigorile stilului şi nimic altceva. Până şi apelul la umor eşuează, cititorul e pus în faţa unor situaţii aproape comice despre care ştie însă că se vor sfârşi, dacă nu tragic, cel puţin trist. Nu poţi râde de cineva care-a căzut, şi-a frânt piciorul şi suferă vizibil, ci doar de cineva care a căzut, se ridică şi face haz de necaz. La sfârşit m-am gândit, ce nasol de tine, CPB, că n-ai avut maturitatea şi demnitatea să termini această poveste înainte s-o scrii. Rufele murdare ale familiei scriitorului ar trebui să fie spălate cu Dero Surf care scoate 99% dintre pete, nu cu banii cititorilor. Nu lua cartea.

America (Franz Kafka)

N-am citit Kafka până acum, mi-a fost puţin frică. Un profesor ne-a descris “Metamorfoza” şi mi-a părut o poveste înfiorătoare. “Procesul” l-am văzut în loc să-l citesc şi, la fel, m-a lăsat cu senzaţii polare. Presupun că-mi rămâne Castelul, căci după călătoria în America, nu mă văd nemaicitind Kafka niciodată. Ajunsesem pe la capitolul al doilea, când mi-a căzut privirea pe sinopsis: “cel mai misterios roman al lui Kafka. Nu pentru că a rămas neterminat”. Faptul că n-aveam să aflu ce se va alege de Karl Rossmann, nu m-a deznădăjduit, fiindcă America e o scriitură mult prea savuroasă. Deşi nu-i un roman de suspans, e genul de istorie care nu te lasă s-o laşi. Exerciţiul sutei (nu exagerez) de romane poliţiste devorate în adolescenţă (mă visam o Sherlockiţă Holmes) m-a investit cu abilitatea de-a mirosi direcţia şi adeseori finalul poveştilor complicate. Până acum John Fowles şi Kafka sunt singurii care mi-au dat peste nasul de hound-dog. În America mi-a fost imposibil să prevăd ce-i rezervă pagina următoare bietului puşti exilat de părinţii habotnici în ţara tuturor posibilităţilor (de-a eşua cu graţie). Transpare şi aici educaţia de justiţiar a scriitorului – Karl e adeseori investigat la sânge pentru fapte reprobabile pe care chiar de nu le-a comis, a avut naivitatea să se plaseze în contextul comiterii lor. Marele lui ghinion e ceea ce în cultura noastră se cheamă: e prost de bun ce e. Mă îndoiesc că autorul a intenţionat vreun moment să-i urzescă lui Karl un destin măreţ, deci goana după finalul fericit (şi foarte inexistent) e fericit inutilă. Morala e evidentă: dacă eşti îndeajuns de proaspăt, lumea te va mirosi (că tot vorbeam de câini de vânătoare) şi te va mesteca în tihnă, bucăţică cu bucăţică. Ia cartea.

Mătuşa Julia şi condeierul, (M.V. Llosa)

Ia cartea. Nuvela iubirii interzise ce se înfiripă pe furiş între condeier (însuşi Llosa) şi mătuşa divorţată (însăşi mătuşa-i) se tot împotmoleşte în poveştile unor ciudate personaje. Da, i-aş cam reproşa că aceste din urmă poveşti iau sfârşit fără sfârşit. Cred că e o soluţie facilă să laşi cititorul să decidă soarta protagoniştilor, un fel de iresponsabilitate auctorială. Să-l omor, să nu-l omor, să-l mântui, să nu-l mântui… hm, nu mă pot hotărî, alege tu. Fuga/frica de sentinţe nu-i însă unica variantă, iar eu aş susţine-o mai degrabă pe-a doua: Llosa e un scriitor sadic, îi place să-şi chinuie cititorii, să-i amăgească, să le întindă zăhărelul pentru ca finalmente să le întoarcă proaspăt (şi pe merit) înnobelatul cur. Tot citind jumătăţi ori sferturi credeam atunci de povestiri, mi-am dat seama că mai mult n-o să pup. M-am mulţumit volens nolens cu dramele rămase în pom, cu amorul cu mătuşa şi cu umorul pe alocuri bănuiesc cultural – involuntar:

De ce a încercat să violeze o femeie, de obârşie nobilă, e adevărat, dar ajunsă la vârsta de cincizeci de ani, care are picioarele scurte, e scundă, amorfă, şi în fine, după legile oricărei estetici cunoscute, e de o urâţenie fără leac şi de nimic altceva atenuată? De ce n-a încercat mai curând să culeagă fructul interzis al pianistei adolescente, care, în afară de faptul că era virgină, avea răsuflarea puternică, era păroasă şi cu pielea de alabastru?

Era păroasă? Era păroasă?! Era păroasă şi apetisantă. Yammy! Când vine rândul doamnei dezonorate, aceasta mărturiseşte că „la mine nu vine nimeni să mă violeze, nici măcar în vis, şi mi-am dat seama imediat că intrusul dezbrăcat e dement sau criminal”, dezvăluind astfel clientela favorită a lui Llosa: tăcăniţii, incestuoşii, mutanţii. Povestirea care probează dincolo de inocenţă imaginaţia bolnavă a meşterului de zurbagii e cea în care se patentează terapia prin exploatarea viciului:

[…] aşa numitul accident nu există, sunt subterfugii inventate de oameni pentru a-şi disimula ticăloşia.

–    Pe scurt, dumneata ai vrut s-o omori pe fată şi ai omorât-o, îşi preciză gândul doctoriţa. Şi apoi, îngrozit de fapta dumitale, de teama poliţţiei şi a infernului, ai vrut să fii strivit de camion, ca să-ţi primeşti pedeapsa sau ca alibi pentru asasinat. […]

I-a explicat că, prin contrazicerea impulsurilor lor genuine, oamenii îşi zdruncină spiritul, iar acesta se răzbună procreînd coşmaruri, fobii, complexe, nelinişte, depresie.

–  Nu te poţi lupta cu dumneata, pentru că în această luptă nu este decât un perdant, cuvântă femeia apostol. Nu te ruşina de ceea ce eşti, consolează-te gândindu-te că toţi oamenii sunt hiene şi a fi bun înseamnă pur şi simplu a şti să disimulezi. Uită-te în oglindă şi spune-ţi: sunt un pruncucigaş şi un speriat de viteză. Lasă eufemismele, nu-mi vorbi de accidente sau de sindromul roţii.

Anunțuri