Etichete

, , , , , ,

Săptămâna trecută am văzut “You don’t know Jack”, un film bazat pe viaţa activistului Jack Kevorkian, un medic din Michigan care (Wiki: pretinde că) a eutanasiat 130 de persoane.

N-o să vorbesc despre film, deşi îl recomand – Al Pacino (cu un look tulburător de John Turturro – Turturro îmi pare mai potrivit, exclusiv ca “faţă”) l-a personificat extraordinar pe “doctorul moarte”. No, amu’ eu nu ştiu mare lucru despre Kevorkian, ce vreau să spun este că Pacino m-a convins (dacă nu eram deja) că eutanasia – dincolo de frisonul inerent – este un procedeu moral. Interesant de ştiut că Dr. Kevorkian refuza majoritatea “programărilor”, acceptând doar cazurile pe care le considera justificate – pacienţi incurabili, în stare extrem de gravă şi în deplinătatea facultăţilor mintale.

Mi-am pus problema în felul următor: Slavă Domnului, n-am avut “ocazia” să îndur dureri fizice semnificative. Dar. Am avut de câteva ori nişte dureri crucificatoare de dinţi. Într-o noapte m-am dat la propriu cu capul de pereţi – să simt (şi) altceva – asta-i chiar funny, dacă faci abstracţie de context. Am văzut, nu o dată, pe Discovery, documentare despre oameni care, drept urmare a unor accidente ori afecţiuni incurabile, trăiesc zilnic în durere, de la răsărit la apus. Cazuri în care analgezicele sunt fix apă de ploaie, n-au niciun efect. Am văzut povestea unui om care ducea cu el dureri înfiorătoare, pentru care medicii nu găsiseră nicio altă explicaţie decât: butonul “mă doare” din creierul tău a rămas blocat, deşi nu te mai doare. Cred că o astfel de suferinţă, profundă şi constantă, sapă încet şi sigur o deznădejde sinistră ce poate avea o singură finalitate. Nu mai pot devine cu timpul nu mai vreau, nu mai vreau, NU MAI VREAU!

“Las’ că o să treacă!”, “O să fie bine”, “Ce zi frumoasă!” sunt lucruri pe care i le spui unui om care are o infimă speranţă la sănătate şi acces la corpul său, nu unui infirm care nici măcar nu-şi poate verbaliza suferinţa, căruia i-a rămas doar să clănţăne din dinţi şi să te roage din ochi: te rog, fă ceva şi opreşte asta!

Asta nu-i viaţă e o sintagmă pe care o folosim uneori, neavând un termen de comparaţie realist. Există oameni pentru care aceste cuvinte exprimă cât se poate de clar o stare de fapt, starea de subvieţuire. Ai dreptul să spui că ceea ce experimentezi nu este viaţă, atunci când fiecare gură de aer pe care o iei este instrumentul care îţi asigură nu supravieţuirea, ci conştientizarea unei alte secunde petrecute într-o cruntă suferinţă. Pentru fentarea interpretărilor şi ca să fie foarte clar. Nu zic că eutanasia e “soluţia” când îţi ies măsele de minte, ci: în situaţii excepţionale, oamenii ar trebui să aibă dreptul să decidă.

Printre multe altele, filmul dă exemplul unei bătrâne bolnavă de Alzheimer care nu concepe că va ajunge la ziua în care se va uita la proprii copii, nepoţi şi nu-i va recunoaşte. Că va uita totul, că îşi va privi propria imagine în oglindă şi reflecţia ei nu va avea nicio semnificaţie. Şi pe cel al unui paralitic, ultimul căruia Kevorkian i-a “administrat sinuciderea”, suferind de scleroză laterală amiotrofică (boala lui Lou Gehrig) pentru care până şi simplul act de a respira devenise aproape insuportabil.

Nu cred că există vreo autoritate care ar trebui să aibă înaintea individului însuşi dreptul de a decide într-o astfel de situaţie. Cred că până şi Dumnezeu te-ar ierta ori măcar înţelege. Nu?

Anunțuri