Etichete

, , , , , , ,

Primo e genul de film – piesă de teatru pentru care ar trebui creată o nouă categorie – astonishing. N-aş fi crezut vreodată că mă pot uita 81 de minute la un film cu un singur personaj fără să mă apuce căscatul – am putut. Şi mai mult: am fost mai “în priză” decât am fost adeseori urmărind filme de acţiune.

Baby mă tachinează, căci adesea bramburesc numele actorilor care-mi plac. Abia ce-am pierdut un pariu, fiindcă am susţinut sus şi tare că Viggo Mortensen e Ed Harris. Păi seamănă! Ei bine, pe Antony Sher, actorul şi dramaturgul care-l interpretează pe Primo Levi presimt că n-am să-l confund prea uşor cu altcineva.

Primo este şi nu este un alt film despre holocaust. Este pentru că redă un fragment din istoria pe care cei mai mulţi dintre noi o cunosc destul de bine şi nu este pentru că extirpând decor, personaje secundare, dramatism forţat, dinamica explicită, imagine, rămâne foarte puţin, aproape nimic. Probabil exact în asta constă valoarea filmului, în faptul că reuşeşte să redea însăşi lipsa, privaţiunea dusă la extrem, despuierea de tot ce-i comun omenesc – nu prin contraste şi imagini tulburătoare, ci prin minimum. În acest caz minimum înseamnă un singur actor cu un singur costum filmat în aceleaşi camere impersonale, complet goale şi întunecate. Din când în când, mai răsare în cadru un scaun, o fereastră decupată în betonul murdar sau pe fundal cântecelul odios ce semnalează adunarea la careu.

Protagonistul, Primo Levi este un chimist evreu care a supravieţuit nebuniei neomeneşti de la Auschwitz. A supravieţuit să scrie “Se questo è un uomo”, cartea ce-a stat la baza piesei de teatru şi pe care-mi doresc tare mult s-o citesc. A supravieţuit pentru ca noi să înmărmurim aflându-i povestea. A supravieţuit, fiindcă a avut grijă de saboţii de lemn şi a avut… scarlatină. Fiindcă Lorenzo, un muncitor italian, i-a adus zilnic, timp de 6 luni, supă. Uneori era chiar hrănitoare, avea în ea coji de salam sau o aripă de vrabie. Zeamă vie.

Antony Sher merită un ropot nesfârşit de aplauze, căci performează magistral; i-un fel de om-distribuţie-scenografie ş.a.m.d. Americanii l-au gratificat cu „Drama Desk Award for Outstanding One Man Show„. El e Primo, tot el e foamea (asta şi pentru că Primo ajunge să fie nimic decât foame) şi războiul, boala, e un vierme spân, e loteria morbidă care decide ce “numere” vor muri, frigul, absurdul, trenul marfar pentru oameni (chiar există!?! da, există) frica, minciuna, dezgustul, soldatul rus ce-l priveşte nu cu milă, ci cu singurul sentiment care are noimă într-o lume ca aceea – ruşine.

Cutremur. Vorbind despre o zi în care circumstanţele au concurat în aşa manieră că lagărul semăna mai puţin decât în mod obişnuit cu iadul, Primo spune că pentru cincisprezece minute au putut fi nefericiţi, ca oamenii liberi.

Anunțuri