Etichete

Simt o afecţiune necontrolată – genetică probabil – pentru casele vechi. Câteva milioane de celule ale mele au locuit demult într-o casă colonială de cărămidă roşie, cu ziduri şi firide impregnate cu poveşti, cu şemineuri fierbinţi şi văruială căzută, cu tablouri îngălbenite şi mulţi copii şi multe pisici. Trec în fiecare zi pe lângă o casă aidoma, cu grădina părăginită şi câteva geamuri sparte; pare să fi fost depozit la origine, fiindcă n-are nici urmă de căldură omenească – la parter. Etajul e locuit – trădează ghivecele cu flori de pe terasă şi perdelele ieftine ce acoperă ferestrele înalte. Acum câteva zile plecam de la serviciu, era întuneric deja şi un vânt aspru hăituia frunzele uscate de pe stradă, nicio lumină de veghe, nicio vietate în preajmă. În casa de cărămidă o singură fereastră luminată; aura ei încălzea strada pustie. Prin fereastra închisă se scurgea nestânjenită melodia asta. Mi-am dorit să fiu acolo, în camera aceea înaltă, ţanţosă, plină cu muzică lentă, pe cât de spaţioasă, pe atât de sărăcăcioasă, demnă totuşi. Să-mi împart solitudinea la unu ascultându-l pe Timmy T cum cerşeste încă o şansă, încă o dată, pe repeat.

Anunțuri