Etichete

, ,

Verandă cu balansoar. Frunze galbene şi arămii încovoiate pe pânza neclintită a unui lac întunecat. Pisică tărcată dormind în iarbă. Luntre ciuruită de cari. Cinteze sărutându-se pe coasta luntrii. Cerul azuriu aşteptând nori. Fântână de piatră cu ciutură de lemn. Eşarfă roşie agăţată în lanţul umed al ciuturii. Plic nedesfăcut.  Ochelari.

–          Când l-ai primit?

–          Nu ştiu. L-am găsit acum câteva zile pe masa verandei. Îl mirosea pisica de parcă era ceva bun în el.

–          Nu înţeleg cum nu l-ai desfăcut până acum. Mă laşi pe mine?

–          …

–          Poate e un cântec frumos în el.

–          Poate e o boală.

–          Antrax? (râde)

–          Nu, altfel de boală.

–          Ce fel?

–          O promisiune. Cred că e o promisiune.

–          O promisiune e ceva rău?

–          La vârsta mea, da.

–          Câţi ani ai?

–          Nu mai ştiu. Am încetat să număr la optzeci. Mi-a părut o cifră rezonabilă.

–          Faci pe interesanta. Sigur ştii câţi ani au trecut de la optzeci încoace. Voi, oamenii, suferiţi de prea multă matematică.

–          Ai dreptate, ştiu.

–          Câţi deci?

–          Prea mulţi.

–          Zece? Opt, trei, douăzeci?

–          …

–          Hai, te rog, spune-mi! Mi-e imposibil să ghicesc, n-am niciun reper şi mă încurcă părul tău negru. Dacă ai atât cât zici, ai fi încărunţit până acum.

–          Da, părul ăsta… e o pedeapsă.

–          Eşti zurlie rău.

–          Poate sunt, dar asta n-are nicio legătură cu părul. Chiar am fost pedepsită. N-am vrut să accept nişte lucruri şi mai târziu, când mi-am dat seama …

Sturionul îşi întinde aripile şi trasează un cerc amplu, graţios de-a lungul centurii de arbori pe jumătate desfrunziţi ce înconjoară luminişul, parcă s-ar lăuda. Se înţelege că nu e un sturion, sturionii zboară doar în apă. E un fel de-a omorî  timpul să amestec numele între ele. Când ajunge lângă mine, flutură lin din aripi şi se aşează la o distanţă sigură de motanul adormit.

–          Nu mă întrebi cu cine eram pe vapor mai devreme?

–          (zâmbesc) Nu mă priveşte, dar aceea e doar o luntre.

–          Nu contează. Abia am cunoscut-o şi m-a sărutat. Crezi că are o tulburare emoţională?

–          Cred că petreci prea mult timp în biblioteca mea. Ai grijă, curând s-ar putea să nimereşti vreo culegere de algebră.

–          Hai, tu, ziii-mi. E frumoasă, nu-i aşa?

–          Voi păsările sunteţi frumoase toate.

–          Eh, pe naiba! Vrei să zici că şi ciorile sunt frumoase?

–          În felul lor.

–          Sunt pe naiba! Sunt negre, au o voce cârăită, fără pic de muzicalitate… Ia ascultă la mine… Sturionul ciripeşte câteva triluri demonstrative, splendide cum altfel, privindu-mă cu înţeles. Pe deasupra sunt şi semn rău, scrie în toate cărţile.

–           Ar trebui să-ţi interzic să mai intri în casă.

–          Ha! Nu poţi. Chiar dacă ţii uşa încuiată, cândva tot va trebui să aeriseşti.

–          …

–          Nu prea ai abilităţi de comunicare. Eşti chiar nesuferită.

–          Merci.

–          De-aia stai singură în pădure. Nu te suferă nimeni.

–          Evident.

–          Nu ştiu de ce pierd timpul cu tine.

–          Dacă ţi-aş spune, chiar aş fi nesuferită.

–          Atunci taci. Când taci eşti foarte frumoasă, cum stai aşa în iarbă, parcă ai fi o pictură.

–          … (Eşti un sturion de bibliotecă cu tulburări emoţionale.)

Oamenii subestimează mâţele. Sunt la fel de loiale ca lătrătorii, doar că fac mai puţin zgomot. Liniştea e iar ca în paragraful întâi.

Anunțuri