Etichete

, , , , , , , , ,

Motto: Acest articol este foarte scurt, raportat la cât mi-ar fi plăcut să scriu despre Kaputt.

Printre altele precum îngheţata copilăriei şi pepenoaice vândute în albia unui pârâu de indieni Sikh cu turbane pe cap, azi-noapte am visat că ploua cu avioane incandescente în zăpadă. Inamicii le bombardaseră în aer şi ardeau în picaj, prăbuşindu-se apoi ca nişte păsări de jar cu aripi inerte. Ar putea fi o coincidență sau ar putea fi Malaparte, care la zeci de ani după moarte încă mai încearcă să-şi scuipe războiul din sân. Arar mi s-a întâmplat ca o carte să mă însoţească în felul în care mă locuieşte Kaputt. De-o săptămână şi un pic de când am început-o, trăiesc în mine peisaje sfâşiate de arme, schilodite şi deznădăjduite, animale loiale transformate în instrumente ale morţii, soldaţi cărora cruzimea le mutilează privirea şi deopotrivă perspectiva, oameni oarecare, victimele colaterale, încremenite de neputinţă în această frescă lugubră.

N-am citit până acum despre războaie şi adeseori am evitat filmele la subiect pentru că în naivitatea-mi caracteristică refuz validitatea vreunei cauze care să poată justifica favoriza crima. Singura circumstanţă atenuantă – pur ştiinţifică – este, cred, faptul că oamenii şi implicit viziunea lor asupra vieţii, asupra progresului erau altfel atunci, prin altfel înţelegând rudimentare şi obtuze sau mai degrabă obturate de monstruosul concurs al unor neoameni aflaţi în poziţia de a informa, prin informa înţelegând dezinforma neamul/-rile cu privire la şansele de ‘înflorire’ ale naţiunii/ilor.

Războiul e un peisaj obiectiv în această carte”, spune Malaparte. Războiul nu validează, nu susţine sub nicio formă escaladarea cruzimii, urii şi-a violenţei sălbatice pe care o practică protagoniştii săi. Nu războiul a fost monstrul, el a fost odioasă mamă miilor de monştrii desconspiraţi în cei pentru care omorul devenise demisolul răului de care erau capabili. Nu războiul îi e tovarăş de drum lui Malaparte în această călătorie infernală, ci lumea înrăzboită. Răutatea, detaşarea crudă, răzbunarea s-au replicat în fiecare fiinţă umană sau nu pe care-au pervertit-o, în fiecare oraş, în fiecare casă ori pădure nimicită. Aceste replici sunt povestitorii. Kaputt arată cum al doilea război mondial a fost războiul în care călăii îşi sunt propriile victime şi viceversa. Înţeleg acum de ce scriitorul susţine adeseori că nemţilor le era frică de evrei. Le era frică fiindcă erau slabi, iar celor slabi violenţa le e unica armă la îndemână – luptau pentru a nu fi învinşi, nu pentru a câştiga.

Romanul Kaputt, deşi roman e termenul potrivit dacă faci referire mai ales la cantitate, megareportaj suprarealist ar fi un termen mai apropiat de gen, este produsul călătoriei scriitorului pe frontul de est, în Finlanda, Ucraina, Polonia, România, ţări pe care Malaparte le-a vizitat în calitate de corespondent al unui ziar italian. Pe ascuns, ghicesc, a ţinut un jurnal în care îşi contabiliza scânteierile zilelor şi nopţilor petrecute în front (căci pe front nu prea serveşte), şi / aşa se explică bogăţia lingvistică, culturală a scriiturii. Tot pe furiş a scris cartea rămasă ascunsă până ce i-a venit vremea. Remarcabile numele capitolelor, caii, păsările, şoarecii etc, artificiu ce reiterează tema dezumanizării, a însălbăticirii lumii. 

După abia câteva pagini citite, dau peste o notă de subsol explicând că pasajele în limbi străine nu au fost  traduse, fiindcă ele constituie o modalitate de caracterizare a personajelor. Îi transmit traducătorului un sincer “eh, rahat!” şi continuu obidită: adică dacă nu vorbesc germană/franceză/engleză/poloneză/română, mi se refuză o carte bună?!  La câteva sute de pagini mai târziu, îi cer scuze şi respectos să-mi returneze pe “eh, rahat”. Nu poţi să-l traduci pe kaputt în rupt fără să-l despoi de calitatea sa de ghilotină, fără să distrugi sonoritatea implacabilă. E doar un exemplu, nu (doar) titlul este cel care reclamă conservarea fidelă în scopul reproducerii fidele. Sunt nişte dame de vază în roman care vorbesc despre mizeria copiilor evrei din ghetouri cu neţărmurită silă şi dispreţ, folosind  expresia so schmutzig. “atât de murdari”, “so schmuzig”,“atât de murdari”, “so schmuzig”, alegeţi unul. Nu se poate, fiindcă Frau Fisher şi Frau Brigitte nu spuneau atât de murdari, ele spuneau so schmutzig, în impecabila germana ariană. 

Copiii evrei nu sunt nişte copii, mă gândeam, în vreme ce străbăteam străzile ghetourilor din Varşovia, din Cracovia, din Czenstochowa. Copiii germani sunt curaţi. Copiii evrei sunt schmutzig. Copiii germani sunt bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, bine încălţaţi. Copiii evrei sunt flămânzi, sunt pe jumătate goi, umblă desculţi prin zăpadă. Copiii germani au dinţi. Copiii evrei nu au dinţi. Copiii germani trăiesc în case curate, în camere încălzite, dorm în pătuţuri albe. Copiii evrei trăiesc în case insalubre, în camere friguroase, pline de lume, dorm pe grămezi de cârpe şi de hârtie, lângă paturile pe care zac morţii şi muribunzii. Copiii germani se joacă cu mingi de cauciuc, păpuşi, căluţi de lemn, soldăţei de plumb, puşti cu aer comprimat, trompete, cutii cu “mecano”, trotinete, cu tot ce îi trebuie unui copil ca să se joace. Copiii evrei nu se joacă, nu au nimic cu care să se joace, nu au jucării. Şi apoi, nici nu ştiu să se joace! Chiar că sunt nişte copii degeneraţi. Ce porcărie! Singura lor distracţie e să meargă în urma dricurilor pline de morţi, nu ştiu nici măcar să plângă; ori să meargă să se uite cum sunt împuşcaţi părinţii şi fraţii în spatele Fortăreţei. Singura lor distracţie este să meargă să vadă cum le este împuşcată mama. Chiar că este o distracţie pentru copiii evrei!

Iată cum arată fatalităţile războiului în cercul închis şi securizat al fuhrerilor. Înfiorător e un cuvânt tandru.

       Sigur, nu e uşor pentru serviciile noastre tehnice să se îngrijească de un număr atât de mare de morţi, spuse Frank. Ar fi nevoie de cel puţin două sute de dricuri în locul celor câtorva zeci de platforme trase cu  mâna de care dispunem acum. Nu ştim nici măcar unde să-i îngropăm. E o problemă gravă!

       Sper să-i îngropaţi totuşi, am spus.

       Normal! Doar nu credeţi că o să-i dăm la rude să fie mâncaţi! spuse Frank râzând.

Toţi râdeau.

       Ach so, ach so, ach so, ja, ja, ja, ach so wunderbar! şi până şi eu am început să râd.

Chiar era distractivă ideea mea că ar fi putut să nu-i îngroape. Îmi dăduseră lacrimile de râs, gândindu-mă la acea idee ciudată. Frau Brigitte Frank îşi apăsa sânii cu amândouă mâinile, dându-şi capul pe spate, cu gura căscată – ach so wunderbar!

Redarea replicilor în limba vorbitorilor conferă mai mult decât autenticitate istorică, redă omniprezenţa ororii. Războiul nu e al nemţilor, al ruşilor sau al românilor, ci al tuturor celor pe care i-a contagiat. Indiferent de limba maternă, toţi vorbesc Kaputt, “peste tot verboten, peste tot zurϋch”. Rezidenţii Europei Kaputt mai au resurse de rezistenţă, de opoziţie doar în limbă:

Incendiile distruseseră o mare parte din case. Tunurile băteau în spatele meu către sud-vest. Chiar în spatele meu. Pe faţada unei case era pictată o emblemă mare cu secera şi ciocanul. Am intrat, era un birou sovietic. Un portret enorm al lui Stalin era prins de perete. Un soldat român scrisese cu creionul sub portret “aiurea”. Stalin era în picioare pe o colină, pe fundal erau tancuri şi furnale, cerul era brăzdat de stoluri de avioane. La dreapta, într-un nor roşu, se ridicau o imensă fabrică metalurgică, o mulţime de macarale, de poduri de oțel, de coşuri înalte, de mari roţi dinţate. În partea de jos era tipărit cu litere groase: “Industria grea a URSS pregăteşte arme pentru Armata Roşie”. Sub această lozincă era scris cu creionul în româneşte “aiurea!”

N-am terminat cartea, mai am cam o cincime, însă finalul e absolut irelevant pentru întreg. Imaginea pe care-o am despre războiul al doilea este acum indisolubil legată de fetiţa în rochie roşie din lista lui Schindler, de caii morţi prin îngheţare într-un lac din Finlanda, de copiii cărora li se spunea că avioanele englezeşti le aruncă jucării (plantate pe furiş de părinţii grijulii printre dărâmăturile din curtea casei), de câinele de vânătoare vindecat de bombardamente cu puşca.

Romanul nu are un fir narativ, este o compilaţie de poveşti, conversaţii, peisaje şi sentimente pe care scriitorul le-a trăit ori colecţionat şi apoi însăilat într-un întreg al ruşinii. Cuvântul acesta apare iar şi iar în scriitură şi, deşi niciodată în sintagma “ne e ruşine de ce-am devenit”, cred că printre rânduri e unul dintre mesajele pe care Malaparte a vrut să le lase posterității – acestea au fost nişte vremuri so schmutzig, încât nici ruşinea nu ne mai putea salva. Ne-am refuzat-o deci, îmbrăţişând negarea. Cu cât ne afundam mai adânc în propria mizerie, cu atât mai inaccesibil ne era drumul înapoi către noi cei dinainte şi cu atât mai aproape pieirea. Bocancii mâncaţi de ploi, marşuri şi sânge de pe coperta cărţii spun povestea Europei Kaputt: deplorabil, abandon, nesăbuinţă, urâţenie, ireparabilitate. Kaputt te transportă, prin poezia şi astringenţa scriiturii, în decoruri suprarealiste pe care mulţumeşti sorţii că nu ţi le-a dat spre cunoaştere nemijlocită.

“Vagonul se deschise şi mulţimea prizonierilor se prăbuşi peste Sartori, îl trânti la pământ, îl prinse dedesupt. Erau morţii care fugeau din vagon. Cădeau în grupuri, din greutatea lor, cu vuiet surd, ca nişte statui de ciment. Îngropat sub cadavre, zdrobit de greutatea lor uriaşă şi rece, Sartori se zbătea, se zvârcolea încercând să se elibereze de acea povară moartă, de acel moloz îngheţat – până la urmă dispăru sub mormanul de cadavre, ca sub o avalanşă de pietre. Morţii sunt furioşi, încăpăţânaţi, feroce. Morţii sunt tâmpiţi. Capricioşi şi vanitoşi, ca nişte copii sau ca nişte femei. Morţii sunt nebuni. E nenorocire dacă un mort se ia de cineva viu. Nenorocire, dacă se îndrăgosteşte de el. Nenorocire, dacă un viu ascultă un mort, îl jigneşte în orgoliul său, îl atinge în onoarea sa. Morţii sunt geloşi şi răzbunători. Nu le este teamă de nimeni, nu le este frică de nimic, nici de lovituri, nici de răni, nici de numărul imens al duşmanilor, nu le este frică nici măcar de moarte. Se luptă cu unghiile, cu dinţii, în tăcere, nu dau îndărăt nici măcar un pas, nu te slăbesc, nu fug niciodată.[…]Sartori s-a ridicat, hainele îi erau rupte, ochii umflaţi şi-i sângera faţa. Era foarte palid, însă calm. A spus doar atât:

– Uitaţi-vă dacă mai e cineva în viaţă. M-au muşcat de obraz.”

Pentru Yuki, recomandarea lui Margaret Atwood…

“o carte tristă, surprinzătoare, terifiantă şi poetică. Ea dezvăluie consecinţele fanatismului ideologic, ale rasismului, ale unor false valori care încearcă să se substituie purităţii spirituale şi ale urii care ne guvernează existenţa, în cele mai intime şi vrednice de ruşine aspecte ale lor. Un text esenţial pentru orice încercare de înţelegere a evenimentelor celui de-al doilea Război Mondial.”

Anunțuri