Etichete

, ,

Treptele universității strălucesc în soare exact ca acum zece ani, când păşeam emoţionată către Examen. Mă distrează cuvântul uriaş reclamând distincția prin elipsă: UNIVERSITATEA. N-are nevoie de prenume, grandoarea şi genul proxim sunt suficiente. La fel ca atunci, grupuri de studenţi zumzăie agitate, doar că ei nu sunt noi sau sunt noi cu altă valoare morfologică, zece ani le-au schimbat hainele, frezele şi, esențial, posturile. Copii ăştia cu aere de adulți stau mult mai bine înfipți în betonul călduț, cel puțin aşa par, mai destinşi, mai siguri că e asta doar o treaptă, nu ultima. Preocupările rămân însă în acelaşi registru, fuck, fuck, fuck and fuck once more, if not for fun, just for the record. Deci, vii la bal. Da, m-au sunat ieri, zice dezafectată o candidată la miss boboc machiată zdravăn, împăunându-se în voalul rochiei ce-i flutură peste genunchi, deasupra cizmelor subțiri. De mai încolo, o voce proaspăt şlefuită din glas de puştan în glas de bărbat reproşează, eşti bulangiu, ai zis că-mi faci lipeala. Nu-i invidiez, nici măcar pentru sex, la vârsta lor sexul se alimentează cu aceeaşi pasiune folosită la raşchetat shot-uri de tequila. Nu-i invidiez; indiferent cât de adânc şi-au împlântat converşii în treptele facultății şi-n iluziile ei, nu pot fenta momentul în care ‘trebuie’ să-i dea pe o pereche de pantofi incomozi, aliniați politicii companiei.

Îi las deci să prevadă balul hormonilor şi pornesc alene spre Cişmigiu. Surâd clădirilor vechi ce expiră bolnave de timp atâtea istorii neştiute, păşesc nu pe urmele verzi ce-au împânzit oraşul de la o vreme, ci pe urmele lui Nicu, din viața începută vineri într-un Bucureşti uitat, întomnat, cu străzi mirosind a parfumuri franțuzeşti, a cai, a ziare abia tipărite, cu doamne etalând grațioase fuste cloşate şi pălării elegante, graseind gentilomilor bârfele zilei.

M-am hotărât să-mi amintesc franceza, engleza îmi pare searbădă, străină de cine sunt acum. Cu câteva luni în urmă am cunoscut un Francois tare simpatic, vădit disperat după socializare. Am vorbit cu el câteva minute jumătate engleză, jumătate franceză şi mi-era atât de ruşine când scormoneam printre vestigiile memoriei după verbe pe cât mi-era de drag accentul lui muzical. Aş fi stat ore bune la palavre, dar cum? Mi se pare trist că aproape orice orăşean român rupe un mother fucker ş-un I am eat a hamburger – redundanța este redundantă, iar franceza prinde mucegai în beciurile bibliotecilor, că-i naşpa. Suntem? doar francofoni, merde!

Cu Malaparte de mână, mă aşez pe-o bancă împestrițată de porumbei şi plescăim hapsâni pateurile cumpărate de la brutăria din colț. Un băiat cu fața ciupită de vărsat ne dă poftă bună, îi mulțumim printre îmbucături. Vezi, Curzio, oamenii s-au vindecat, sunt frumoşi acum războiul e doar o cicatrice peste care a crescut liber zâmbetul Europei. Ne privesc caii înghețati într-un lac finlandez şi frunzele moarte ce picură în spirală, ne privesc încruntați oamenii parcului al cărui teritoriu îl violăm iar şi iar neruşinați. Măcar de le-am da şi lor o țigară, dar nu le dăm, deci ce căutăm aici de fapt, că doar noi avem case. Malaparte are chiar mai multe şi-i spun drept că nu-i drept. Nu posesiunea mă deranjează, ci uşurința de-a te muta din Paris în Sardinia după poftă. Vi se pare bizar că împart banca cu el în anul Domnului 2010? N-ar trebui, el a trăit cu soldați morți ce ucideau oameni vii, eu cu un mort vivace lângă mine, de ce nu? Un puşti căruia după ultimul vopsit i-a mai rămas jumătate din păr, mai precis jumătatea ce-i acoperă jumătate de chip, şuieră printre şuvițele negre ce carte-i aia? Curzio îl concediază cu dosul palmei, paşli, urâtule, paşli. Se îndepărtează împiedicat, tras de-o aripă de prietenul lui. Mă întreb ce-ar fi urmat dacă i-aş fi răspuns şi apoi l-aş fi rugat să-mi traducă fragmentele din franceză care mă depăşesc. Poate ne-ar fi surprins, copilul emotiv, poate italianul palid ar fi conchis les Roumains sont encore un peuple magnifique. De ce cred bărbații că femeile singure sunt chiar singure? Pentru că vrem să fiți singure, se înțelege.

Mai târziu, iritați de insistența vagabonzilor, ne mutăm la terasă, de partea cealaltă a fostului lac actualmente mlaştină viitor patinoar. Cer un capuccino (italian? se interesează chelnerul, nu, rusesc) şi-l întreb pe scriitor ce şi-ar dori să bea. J’ai soif seulment de vivre, carissima. Ţi-e familiar prințul Dinu Cantemir? Mă tachinezi? Trăim în secole diferite, Curzio, nu-mi poate fi familiar. Asta-i bună, secolele nu te-au oprit să te vezi cu mine, de ce te-ar opri să-l cunoşti pe el? Mâlul ăsta puturos mă deprimă, miroase lânced… Aş trece pe la el… lumânări dansând în oglinzi aurite, un fazan împănat, fructe proaspete şi pianul în surdină… Ştii că i-am dat o parte din Kaputt spre păstrare? Mi l-ar fi confiscat fricoşii de nemți, aş fi pierdut ani de zile şi pe tine cu ei o dată. Ştiu, ai scris despre asta în introducere, o parte lui de Foxa, una lui Michăilescu şi ultima prințului. Curios, nu-mi amintesc…

Şi-a plecat Curzio… avea de întreținut mii de oameni care-şi trăiesc zilele de noiembrie în Kaputt. M-a lăsat fără poezie într-un oraş al cărui lirism se găseşte doar în frunzele moarte şi ele şi-n clădirile cu bulină roşie… Italienii…

Anunțuri