Etichete

,

în clipa aceea batalioane de îndoieli toate până la ultima sunt pulverizate toate strigătele de spaimă toate gemetele de dor toate crampele de frustrare cad în muţenie pe pardoselile electrificate ale minţilor uităm c-am uitat să ne sunăm mamele încotro ne îndreptăm mai cu seamă uităm că într-un loc neştiut de pe trupul fiecăruia e marcată în cifre întrerupte minuscule ultima zi iertăm despuierea de frumos a lumii lichelele de pe ecranele plasmatice rânjind spasmodic vulgului vulgul rânjind debil înapoi suntem atât de curaţi prin contagiune încât am putea să-l iertăm chiar şi pe Dumnezeu ne-a cuprins un freamăt firav ca o şoaptă umedă la ureche ca un cordon ombilical ne leagă unul de celălalt de bătrânul cu pălărie caraghioasă de femeia machiată cu verde de puştoaica înfăşurată în şal suntem mulţi dar suntem o singură centurie împrejmuind organic unicul corp luminos din trenul ce străbate silenţios rădăcinile tubulare ale oraşului e o femeie neînsemnată cu părul strâns neglijent într-un coc îmbrăcată modest şi prea subţire dar în clipa aceea ea e femeia îl poartă pe braţele-mpreunate sub sâni într-un pântec nevăzut parcă învelit într-un pled rozaliu pufarin nu au ochi pentru noi şi ochii noştri toţi sunt ai lor nu i-am văzut până azi niciodată nu contează deloc vrem să-i protejăm să-i ştim împăcaţi acela este copilul pe care n-am apucat să-l învăţăm să spună nu să mintă să ne uite copilul care n-a apucat să-şi deteste dimineţile să-şi spună sunt un nimeni să-şi tâlhărească visele de magie vrem să resimţim adierea căldurii spectrale ce pulsează alb între ei un bărbat înalt rupe rândurile mărşăluieşte le croieşte drum gesticulând le face loc cobor la prima spune femeia cu surâs ne rămâne doar să rămânem cu irişii umezi de plăsmuirea unei vremi pe care nu ne-o putem aminti cândva câteva cuburi colorate lumina şi dragostea erau destul

Anunțuri