Etichete

, , , , , , , ,

Cred că avem muzică în noi.

O muzică ale cărei acorduri nu pot fi redate de instrumente cunoscute. Poate fluierul ar putea încerca fără să rişte compromiterea, ori naiul. Asta explică apariţia sutelor poate mii? de instrumente muzicale – de când lumea oamenii se tot chinuie să reproducă din corzi, clape, piei de animale, lemn şi metale vibraţiile dinăuntru.

Am văzut Katalin Varga într-una din serile trecute pe Cinemax. Am fost suptă de muzica stranie a peliculei în văile verzi, de parcă aş fi cântărit 21 de grame şi nimic în plus. Entuziasmată, m-am dus la baby să-i spun că seara următoare are program pe Cinemax2 la Katalin Varga, un film tulburător cu o coloană sonoră asemenea. La a doua vizionare am rămas paf – coloana sonoră pentru care eu n’aveam cuvinte era de fapt orchestra naturii şi-a oamenilor simpli, presărată pe alocuri cu ceva efecte sonore. Retrospectiv şi introspectiv la un loc, sunetele din Katalin Varga m-au epurat de mizeria zgomotului urban cu scrâşnete de roţi, uruit de bormaşină, superhituri, ţârâieli* Nokia, ştiu eu ce alte troncăneli metalice, mecanice îmi mai torturează urechile.

Bălăream mai demult despre Incendiary că are atmosferă, neştiind prea bine dacă am nimerit-o sau nu. Văd acum pe un poster că i se alocă acelaşi atribut poveştii Katalinei. E supranatural să fii capabil să redai autenticitatea unor locuri, situaţii şi personaje atât de omogen, încât să-ţi apropriezi pe de-a întregul privitorul – aşa cum fac filmele acestea. Trebuie să fie un efort uriaş să aliniezi perfect toţi factorii/actorii şi să le dai aceeaşi culoare, acelaşi sens.

Dincolo de asta, ce mi-a părut extraordinar la regie este că Peter Strickland – aflat la prima încercare!! (desăvârşită, nu mă pot abţine) – vorbeşte despre sfârşeală mai ales prin gesturile femeii, prin tăcerile ei, prin economia de dramă, dacă-mi permiteţi să mă rup în sintagme de critic de film mucios :)). Drama Katalinei nu constă în ceea i s-a întâmplat, ci în felul în care evenimentul o reconfigurează în faţa lumii, o predestinează.

Românilor, determinarea sinucigaşă a Katalinei (întruchipată admirabil de Hilda Péter) şi copilul neştiutor pe care-l poartă după ea ca pe-un reminder pentru nevoia de a reuşi, le va aminti de Victoria Lipan. Poate şi asta mi-a vândut filmul, nostalgia unei thriller naţional în care dreptatea e servită cu baltagul. Katalin Varga are şi oi :)). Inutil de înşirat premiile însuşite, de reţinut că producţia, filmată în frumoasa noastră Transilvanie, a fost finalizată graţie Oanei şi lui Tudor Giurgiu, care au contribuit cu ceva galbeni, astfel încât pelicula să fie gata de cotropit festivaluri. :)

P.S. Cel mai tare sunet de apel, auzit acum câteva zile, din telefonul unuia o voce de copil se strofoca Ţâââââââârrrr, ţţţââârr, ţââârrrrrr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr…. ţâr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr….

Anunțuri