Etichete

, , , ,

Sub Bucureşti oamenii par scoşi din priză, sunt parcă mai liniştiţi, împăcaţi cu lumea de deasupra. Sub Bucureşti dramele oraşului, ploile murdare, zgomotul ubicuu se sting, se despart de noi, izolate ca de’un capac gri de gumă peste fiola burtoasă de penicilină pulbere. [Ştiţi borcănaşele acelea cât un deget de copil? Când eram mici venea uneori câte-o cunoştinţă, asistentă, la mama să-i facă Injecţia la schimb cu un pachet de ceva importat. Scotea o seringă gradată, de sticlă, ş-o umplea cu ser pe care-l injecta apoi prin capacul gumat în borcănaşul cu penicilină. Sugea cu siringa lichidul albicios şi dup’aia îţi mutai privirea, că ţi’era frică. După, când nu se uita nimeni, furai din gunoi borcănelul, căci fără el joaca de-a doctorul ar fi fost…  sterilă şi deloc credibilă.]

Îmi place metroul pentru că e unul dintre puţinele, dacă nu singurul, mijloc de transport care nu-mi cere extra timp ori răbdare. Trenul vine cuminte în câteva minute şi ajunge la destinaţie exact în atâtea minute în câte a ajuns şi ieri, în câte va ajunge şi mâine – plus / minus un snop de secunde. Chiar şi în weekend, timpul pierdut în aşteptarea prelungită e recuperat din graba cu care iese din staţiile stinghere. E de încredere şi, tocmai de aceea, când sunt întârzieri, oamenii privesc miraţi, vag deranjaţi, împrejur. Ce se întâmplă, ce se poate întâmpla într-un loc în care niciodată nu se întâmplă nimic neregulamentar. Deasupra nimeni n-ar observa că buzul staţionează un minut în plus.

De mai bine de-un an, oamenii de la metrou suferă în creştere exponenţială de febra cititului. Pentru surprinzător de mulţi dintre noi călătoria subterană echivalează cu a pătrunde într-o sală de lectură mobilă. Scoţi portofelul, cartela, pontezi, pui cartela la loc, portofelul şi scoţi cartea. Mă încântă fenomenul, mă face să mă simt uniformă într-un mod pozitiv să stau zilnic alături de necunoscuţii cu care împart acelaşi virus. Mai tragi un ochi la celălalt să vezi ce citeşte, îţi mai strângi coatele să aibă şi el loc… Mi-ar plăcea să avem vagoane de citit, unde să nu ne deranjeze niciun laptop, nici un cuplu de ţaţe guvernate de impresia că trebuie să informeze populaţia despre cash-flow-ul companiei lor. Apropos, deunăzi la Cărtureşti am avut o experienţă tare neplăcută. Bântuiam, dimpreună cu câteva sute de oameni (nu exagerez, labirintul de pe Arthur Verona era ticsit – zi de salariu combinată cu promoţii) printre stivele cu cărţi, căutând perechi potrivite la 3+1 gratis. Într-un târziu, obosită, pun mâna pe’un Malaparte şi mă aşez, să evaluez dacă merită investiţia. Imposibil. În spatele meu un ion şi o mărie turuiau neobosit despre vasile – pe care atenţie! nu’l bârfeau, ci vorbeau şi ei – la volumul folosit pentru a face discuţia audibilă într-o crâşmă gălăgioasă. I’aş fi mâncat nesăraţi – mai ales că la parterul librăriei există o crâşmă: du-te nene şi trăncăne acolo cât vrei.

Dacă nici în librărie nu mai capeţi linişte … n-ar fi fain să avem la metrou un ‘vagon de citit’, cu autocolante funny pe geamuri – ca să nu ne arate toţi puştanii internauţi cu degetul, de pe peroane: uite şi la distruşii ăştia, hăhăhă, cu scaune moi şi eventual un automat de la care să-ţi iei un ceai cald, iarna? Clasa I a lecturiştilor, aş da un ban în plus la abonament.

Când n-am chef de citit sau îmi uit cartea, citesc oamenii, îmi place să-i observ pierduţi în caruselul de gânduri, tulburaţi de-un sms, zâmbind copiilor care pun întrebări fruste bunicilor, observându-i pe ceilalți la rândul lor, râzând la unison de gagurile difuzate pe monitoarele comerciale…

În urmă cu câteva seri, citeam atârnată de baiera de plastic şi, pe după filele îngălbenite, l-am văzut cum o mângâia, sorbindu-i pupilele de parcă tot adevărul de ştiut era acolo. Îi strângea obrajii în palmă, cât să-i ţuguie gura înroşită şi-o săruta apăsat, prelung, la fiecare câteva minute. Ce mi-a atras atenţia a fost inerţia ei; era ca o păpuşă de cârpe atârnată de braţul petrecut pe după umeri, moale, impasibilă. El vorbea întruna pe un tonalitate joasă, neauzită, mângâind-o neîncetat, apropiindu-şi-o, sărutând-o iar. Ea îngâna câte ceva din când în când şi avea privirea obosită şi moale precum corpul. Mă gândeam că trebuie s-o iubească tare mult, felul acela de iubire sinonimă cu adoraţia, poate bolnavă, periculos de posesivă. Altminteri felul în care îi acapara trupul era inexplicabil. Bărbaţii nu se omoară cu afectivitatea în public, poate un braţ aruncat nonşalant pe după gât, poate un sărut cu buzele lipite, repede, să nu se cunoască, ei sunt Bărbaţii, nimic prea dulceag. Doar adolescenţii se uită în săruturi de mii de secunde, îşi strecoară mâinile printre haine, pe sub turul blugilor, ard şi nu le pasă dacă ori cine asistă la pârjol. La Unirea el s-a ridicat primul şoptindu-i apăsat hai să coborâm. Aşezată pe scaunul rămas liber, am privit-o cum îl urma împleticită, cu încheietura mâinii albă de strânsoarea degetelor lui, cu unghiile înfipte în palmă a revoltă mută şi neputinţă ascunzând cuvântul pentru care n’avea grai, ajutor. Uneori teroarea are formă de inimă.       

Foto de la apropo.ro 

Anunțuri