Etichete

, , , , ,

Dăruim celorlalți timpul rămas, trupul, mintea, câte o zbatere de ori poate pe de-a-ntregul sufletul. Paradoxal, obiceiul acesta nu ne împuținează, ba dimpotrivă. Când dai o parte din tine, gestul tău se transformă într-o arteră ce pulsează nevăzut în logica lucrurilor ce vor fi, iar tu o celulă fără nume în organismul gigantic pe care-l numim lume. Voluntar sau nu, în fiecare secundă în care încă respirăm, ungem maşinăria al cărui unic scop de-a fi e arhisuficient.

Nu mă țin bretelele să fac filozofie existențială, ce vreau să spun e că, pe limba ei sacră, neauzită vreodată, regina mamă ne cere necontenit (să fim) ceva, alt ceva. Acum o vale, pe înserat un pod, dimineață o minge, apoi un culcuş, un cuțit, pulbere, un străin, revoltă, curcubeu, o spaimă, o mamă, o tăcere, un țipăt, ardoare, medie, rădăcină, miraj, judecător, apă, nimeni, Tu, căință, acasă, surâs, minciună, peste, copil, trăznet, răbdare, aur, silabă, miez, sfârşit… Suntem fiecare lucru căruia i-am găsit un nume ori încă nu. Suntem deci căutare nesfârşită, iar ironia e că adeseori habar n-avem după ce anume umblăm sau hăituim oameni, vise, locuri de care nu/mai avem nevoie.

E istovitoare preschimbarea asta neîntreruptă, iar faptul că încercăm să rezistăm e perfect regulamentar. Când luăm pauze de cafea, țigară, de bere cu prietenii, vacanțe, încercăm să ne aținem, să adăstăm o vreme contra timpului într-un confortabil imuabil noi înşine şi nimic în plus. Sunt momente în care schimbare e sinonimul lui dezastru, nu pentru că ne-ar distruge, ci fiindcă ne devastează ordinea, ne interzice pacea, nemişcarea, tâlhărirea secundei.

Ş-atunci, de ce-ți legi sufletul ca să nu-l destrami?

Am un răspuns, dar îl voi tăcea deocamdată, aştept să aud care dintre voi ar face la fel. :)

Anunțuri