Etichete

, , , , , , , , ,

Am văzut ieri un documentar despre transplantul de inimă, făcut de polonezi. Erau nişte imagini cu un cimitir în care absolut toate mormintele erau acoperite integral de coroane cu flori. Oare noi, românii, ne iubim mai puţin morţii? Le aruncăm amintirea în unicul sertar încuiat al memoriei şi ne vedem de-ale noastre? Am o dispoziţie tare bizară. Nu ştiu dacă-i vina Păienjenelui (Patrick McGrath, Spider) sau a ultimelor fire se nisip ce mi se scurg printre degete cu vacanţă cu tot. O să rămân veşnic un copil, asta mi-e clar. De-aia zic vacanţă şi nu concediu, concediu e pentru oamenii mari. Eu sunt mic. Mă uit la roboţeii împreună cu care furnic subteranele metroului bucureştean zilnic; suntem toţi o apă şi un pământ. Şi la oamenii cu care citesc cot la cot, înghesuiţi în scaunele albastre, cu căştile înfundate în urechi. E şi asta un fel de negare, cartea aia de pe genunchi, muzica. O călătorie departe de uruitul silenţios al şarpelui mecanic. Eu nu sunt aici, nu eu trăiesc viaţa asta, ci voi, ceilalţi. Nu-i vorba c-aş fi nemulţumită de viaţa mea, dar nici contrariul… Pana corbului, sunt om, deci tânjesc. Încep să-i înţeleg pe bătrâni, să înţeleg de ce nu înţeleg, de ce nu se pot adapta. Dacă pentru noi e prea mult, care vorba aia, abia ce ne-am apropiat de pârg, dar pentru ei? Eu una sunt depăşită de viteza cu care totul se schimbă în jurul nostru, mă abrutizează, mă încolţeste. E ca şi cum Dumnezeu îţi dă viaţă şi-ţi spune: Now run, Forest, run! Şi alergi, alergi, alergi, alergi, alergi, până ce aproape pici epuizat, printre gâfâieli întrebi: acum pot să-mi trag sufletul? Îhâm, de tot. Da, normal că e vorba despre nişte alegeri pe care le facem… îmi vine în minte un alt documentar în care Andrei Gheorghe zicea ceva de genul… E simplu, alegi să fii liber sau nu. Coco! E un Catch 22, nu poţi alege libertatea fără să renunţi la ceva.

Mda, poze din cealaltă jumătate de vacanţă…

Gute nacht!

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri