Etichete

, , , , , ,

Aveam unsprezece ani când tatăl meu a intrat în camera mea şi mi-a dat un plic. Se comporta foarte ciudat şi avea o valiză în mână. Mi-a spus că pleacă, să mă uit pe geam şi, când îl văd jos, să deschid plicul. Îl iubeam mult pe tata, aşa că l-am ascultat. Când a venit vremea, am deschis plicul în care nu se afla nimic, dar se vedea că tata scrisese în interior cu majuscule: Dragă Cleo, vei alege între mine şi mama la tribunal. Atât. Nu mi-a scris că mă iubeşte. Sau. Dacă mi-a scris, eu nu l-am crezut, deci refuz să-mi amintesc asta.

Nu cred că am plâns atunci. Sau dacă am plâns, nu merita să o fac, deci refuz să-mi amintesc şi asta. Ce îmi amintesc este că l-am privit de după perdea cum se îndepărtează. Omul pe care îl divinizam. Omul care îmi spunea Cleo într-un fel în care mama n-ar fi putut niciodată. Omul acela cald, calm, cu ochi care râdeau mai mereu, omul cu care semănam bucăţică, omul căruia îi spuneam tata, mă lăsa în urmă. Nu s-a urcat în troleibuz, a mers pe jos cu valiza aceea, până nu s-a mai văzut nimic din el.

Am înţeles perfect de ce pleacă. Poţi închide uşa în faţa unui copil, dar nu îi poţi închide urechile. Auzeam cum ceva se rupe. Şi înţelegeam şi de ce. Ce nu am înţeles şi nu ar putea înţelege niciun copil niciodată este: de ce trebuia să aleg? De ce trebuia să divorţeze şi de mine? Şi un alt lucru pe care l-am înţeles abia mai târziu este că i-am urât infinit laşitatea. Plicul acela scris în grabă şi în frică care vroia să înlocuiască o îmbrăţişare, o promisiune, iubirea, grija, protecţia. Şi care culmea, deşi îmi oferea două variante, nu îmi oferea niciuna.

Apoi m-a urât şi el la fel de mult. Era clar pentru oricine că era preferatul meu şi că eram mai degrabă fata lui decât a mamei şi pot paria că era sigur până la Dumnezeu că îl voi alege pe el. Aşa că, atunci când i-am spus judecătoarei că o aleg pe mama, ochii aceia care râdeau mai mereu s-au umplut de otravă. N-a înţeles că îl pedepseam. Părinţii sunt convinşi că doar ei au dreptul să-şi pedepsească copiii, că doar ei le pot da o lecţie. Deci chiar şi atunci când este evident că li se dă peste mână, tot orbi rămân.

Sunt convinsă că după ce i-a trecut şocul iniţial, s-a minţit că fusesem manipulată de mama. Nici vorbă, eu nu am ales-o pe mama (care la momentul respectiv îmi era absolut indiferentă), ci l-am respins pe el. Ca la testele grilă: ai două răspunsuri posibile, despre unul ai dubii, despre celălalt eşti sigur că-i greşit, deci ştii şi ce-o să încercuieşti.

Nu mi-am văzut tatăl de aproximativ 15 ani. De la plic încoace nu mi-a mai zâmbit niciodată, nu m-a mai îmbrăţisat niciodată, nu m-a mai întrebat nicioadată ce mai faci, Cleo? Ba dimpotrivă, adeseori a făcut contrariul. Nu îmi doresc să-l văd şi nu l-aş ierta nici dacă şi-ar tăia ambele picioare pentru asta. Şi oricum iertarea mea n-ar face nicio diferenţă, pentru că de fapt nu sunt eu cea care îl poate ierta, ci Cleo. Iar ea nu mai există. A plecat odată cu omul acela cu valiza lui, omul căruia îi spunea tata.  

Nu ştiu dacă aş fi scris vreodată despre lucrurile acestea pe blog, însă aseară am vorbit cu o fetiţă care trece printr-o situaţie similară şi i-am simţit singurătatea, confuzia, supărarea şi neajutorarea în glas. O fetiţă captivă în incapacitatea părinţilor ei de a înţelege că nu au dreptul să-şi împartă nemulţumirile, frustrările şi ura cu ea. Că indiferent cât de mult se detestă, cât de mult s-au îndepărtat unul de celălalt, ceva îi leagă până la moarte. Că se pot urâ fără ca fetiţa lor să fie părtaşă la durere. Că despărţirea sau divorţul nu le dă dreptul să renunţe la a fi mamă şi tată.

Copiii nu înţeleg multe lucruri despre părinţii lor şi nici nu e nevoie să le înţeleagă. Copiii înţeleg iubirea. Iar iubirea nu înseamnă pensie alimentară, salam, tenişi, nici bani de meditaţii sau de buzunar, deşi au şi lucrurile / banii importanţa lor. Iubirea înseamnă timp petrecut împreună, să-ţi asculţi copilul aşa cum îi ceri să te asculte, să îi spui că-l iubeşti şi că nu îl vei răni, ci îl vei proteja cu toată putinţa ta – şi aşa să faci. 

Poţi alege să te desparţi de soţul sau soţia ta, ai dreptul acesta, dar fiecare drept poartă după el o responsabilitate. Eşti responsabil să te asiguri că copilul tău nu va fi deznădăjduit umăr la umăr cu voi. Nu ai voie să îi sădeşti tristeţea, singurătatatea şi ura în suflet.

Dacă familia ar fi un corp, părinţii ar fi picioarele, iar copilul/ -ii trupul pe care ele îl poartă. Atunci când unul dintre picioare se desparte de corp, copilul rămâne infirm. Va merge cu un singur picior poate toată viaţa.

Când pleci pentru totdeauna fără să priveşti înapoi, fără să îţi pese, fără să ai grijă, fără să iubeşti (iar dacă totuşi îţi pasă şi iubeşti, dar nu arăţi asta prin fapte, e acelaşi lucru), trebuie să îţi asumi că ai luat cu tine jumătate din speranţa, bucuria, iubirea şi mai ales puterea de a trăi a copilului tău.

Anunțuri