Etichete

, , , , ,

Cred că cele mai faine cărţi nu ţi le recomandă nimeni. Te strigă de sub coperţi, te momesc cu o făţucă oranjadă, cu un titlu care te intrigă, cu un preţ de nimic sau cu toate la un loc. Am găsit-o pe o tarabă printre mărgele şi napolitane, era lucitoare şi stingheră. N-am putut s-o las acolo, nu era locul ei. Ca un făcut, pân-am ajuns acasă s-a umplut de siropul baclavalelor pe care le cumpărasem cu ea o dată. Mănâncă-mă!

Îmi plac istoriile care mă tulbură, mă dezorientează. În plus am câteva fantezii recurente, iar în Mănâncă-mă am trăit-o pe cea a bistroului deschis de Myriam.

Oamenii au multe boli, dar cele mai greu de îndurat şi mai greu tratabile sunt cele ale sufletului. Ai putea să te îndopi cu mâncare sau făcând mâncare ca Myriam. E de la sine înţeles că nu te-ai vindeca, dar poate ţi-ar creşte o coajă peste rană. Pe de altă parte, blestematul de suflet nu face gură, dar vrea al naibii de mult şi nu se lasă îndopat cu aperitive, fie ele chiar şi inspirate.

Bine, hai că vă zic, dar să se consemneze ca n-am făcut-o de bună voie. Myriam a făcut o boacănă Mare – nu vrea să ne spună care. Vrea să uite (şi îi cam reuşeşte), se face că plouă, că e altcineva, că e nouă ca o carte oranjadă pe-o tarabă cu cercei şi prăjituri. Prăjituri sună yammy, nu? De ce să te bântui în trecut ori să te laşi bântuită de el, când poţi face prăjituri? De ce să te ierţi, când te poţi preface că nu-i nimic de iertat. Îţi găseşti frumuşel un scop în viaţă, poate chiar pe cineva de salvat, de îndreptat – că doar ai tot dreptul la îndreptat – şi-ţi vezi de oale şi cuptoare. Te trezeşti cu ele, te hrăneşti cu ele şi tot cu ele te culci noaptea. Durerea o să rămână pulsândă în tine ca un bucată de piatră peste care a crescut carnea camuflând-o, însă tu cu viaţa ta nouă şi cu oamenii tăi noi, cu singurătatea ta impenetrabilă şi cu restaurantul tău minuscul şi încăpător precum o istorie personală, rezişti. O zi, o săptămână, un an, devii din ce în ce mai ocupată, mai zdravănă, mai sigură că te-ai reinventat şi, mai ales, c-ai reuşit să-ţi omori istoria, ba chiar ai şters toate urmele ei. Eşti o ucigaşă impecabilă, nimeni nu te-ar putea desconspira. Nimeni în afară de tine.

Îmi place să ridic grilajul de fier când mă întorc acasă. E un gest de demult, care mă face să mă simt puternică. Îl las în jos când intru şi mă simt la adăpost. Pleoapă de oţel care se închide şi mă izolează de lume – cum e de ajuns să clipeşti ca să alungi un gând rău, o lacrimă -, mă închid mai bine decât o uşă grea, cine s-ar gândi că înăuntru doarme cineva; că în fiecare seară canapeluţa se împodobeşte cu un sac de dormit, ivit dintr-o cutie minunată ascunsă în scheletul de fier, nici el bănuit, al banchetei? Cine ar crede că aici doarme un om, că se spală pe dinţi, că se trezeşte noaptea să facă pipi, că se uită în oglindă să-şi regăsească faţa după un vis urât în care se tranformase cu totul?

E suspect de dulce băiatul ăsta, e prea bun şi prea săritor ca să nu ascundă el ceva. Vrea să schimbe lume, cică. Bravo lui, dar asta nu înseamnă că are el şi alte planuri, mai mititele? Nu se poate să nu ascundă ceva în spatele Idealului cu I mare şi fălos! Poate are manii reparatine băiatul meu. Cunosc foarte bine viciul ăsta ascuns; dacă aş fi psihiatru, i-aş da un nume, i-aş spune complexul zidarului: pacientul nu poate suporta nici cea mai mică fisură între cărămizi, aşa că strică tot zidul numai ca să-l facă el de la început, cu mistria în mână.[…] Ben a purtat atâta timp povara de-a fi copilul care să-i facă pe părinţii lui să zâmbească, să îi mulţumească, să le facă surprize plăcute, încât acum a rămas cu un periculos rest de imaginaţie. Vrea să-mi ridice moralul, să mă facă să uit de necazurile cu banca şi de ultimatuurile fiscale, i-ar plăcea să-mi vindece şi durerea de spate şi, dacă tot s-a apucat, să-mi netezească şi ridul adânc de la colţul gurii.

Anunțuri