Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Noblesse oblige. Oricât l-aş diviniza pe King – care adorație, apropos, scade pe măsură ce cultura mea literară ia în greutate – nu pot să nu admit că tonele de beletristică a terorii, raportate la scrierile lui Mircea Cărtărescu, valorează… Ce spuneam? Ah. Dacă în romanele lui King ai loc să-ți întinzi o pătură, să dai un cot celui de lângă tine, ba chiar să joci un badmington, în Orbitor trebuie să-ți ții ochii întredeschişi şi să respiri domol, altfel e vai de ceasornicul tău.

“Frumoasele străine”, deşi divorțează ca stil de Travesti sau Orbitor, rămâne în linia tot ce-am scris vreodată a fost un lung poem despre şi pentru mine. Alors, dacă veți fi căutat ceva ficțiune, puteți să treceți mai departe. Narațiunea se face în continuare la modul indicativ auctorial, persoana întâi.

Am răsfoit cartea într-o seară când şedea singură şi nemângâiată pe masa din bucătărie. Apoi am folosit ca semn de carte exclusiv circumstanțele – semn de carte Bună.

Înainte să mă pierd în superlative. Poate mi-s eu mai paranoică decât autorul (de veți pune mâna şi ochii pe frumoase, veți pricepe unde bat), dar am senzația că volumul acesta e-o bătaie delicată pe obrazul criticilor ş-al cititorului comod ca mine. Vreți să-l citiți pe Cărtărescu fără DEX şi sudoare? No, că pot scrie şi-n halat. Happy now?

În concluzie, dintre puținele lucruri pe care vreau să le auziți despre Les Belles étrangères.

Ocazie de a sta la o şuetă cu omul Cărtărescu (de ce aş face asta?).

De v-ați plănuit vreodată moartea, sunteți nişte morbizi. Totuşi, dacă țineți cu tot dinadinsul să treceți Dincolo într-un anume fel şi anume râzând, puteți traversa Stixul cu conştiința împăcată, îmbarcați în Frumoasele străine.

Lecție de anatomie pe scriitor: ce se observă atunci când secționezi orgoliul unui specimen.

Myth Buster al legendelor urbane (de parcă s-ar putea alt fel) despre cercurile literare (mai degrabă poliedre literare, precum în locuțiunile “a face fețe fețe” şi “a trăi pe muchie”).

Doar că lucrul cel mai dramatic de pe lume e tocmai această farsă continuă în care noi, cei moderni, ne ducem viața. Oamenii acelor epoci trăiau în mizerie până-n gât, habar n-aveau de cele mai mari beneficii ale civilizației: closetul cu apă, periuța de dinți şi tampoanele igienice. Sănătatea şi viața le erau amenințate clipă de clipă, piereau ca muştele la orice molimă, erau jupuiți de vii pentru un filioque oarecare, aveau dinții stricați şi duhneau ca viezurii, dar măcar îşi trăiau viața lor, în trupul lor grosolan învelit în cârpe. Pe când noi, noi, epigonii? Păi trăim şi noi un fel de realitate, pe Messenger, pe Youtube şi pe World of Warcraft, asumându-ne nume şi identități false, care devin încet-încet mai adevărate decât propriul nostru trup şi propria noastră viață. Cópii fără original, oameni fără credințe şi valori, viețuim şi noi cumva – e adevărat, igienic şi confortabil – de vreme ce tot ne-am născut. Dar cum naiba să nu-I invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul?

Fragmentul ce mi-o mers direct la inimă, căci elaborează foarte fain brightitudinea nr. 2 (Scriu, deci nu mai sunt.):

«Bine-ar fi să poți tăia cu foarfeca bucățelele penibile din viață şi să le arunci la gunoi. Din păcate viața ta se împleteşte cu a atât de multor alți inşi, încât, dacă le-ai plia şi-ai tăia din toate deodată, ți-ar ieşi un fel de covoraş de hârție din cele pe care le fac copiii sau un şir de omuleți care se țin de mână. Cam asta face, de fapt, scriitorul: scoate din pagina albă şirul lui de omuleți, figurile lui geometrice de o dubioasă simetrie. Prinosul, la fel de simetric, îl aruncă la gunoi, deşi reprezintă şi el, în aceeaşi măsură ca omuleții, noblețea paginii inițiale. Cu fiecare omuleț de hârtie care apare, din foarfecă, pe lume, moare geamănul lui negativ, forma din care s-a desprins şi care a rămas pe dinafară. Iată din ce se compune ziua de ieri.»

Pentru recenzie, mergeţi la Cinabru.

Anunțuri