Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

În ultima vreme, când pun mâna pe-o carte ce mă ţine electrificată, ajunsă cu lectura pe la jumătatea scrierii, m-apucă palpitaţiile: dă, Doamne, să nu sfârşească precum o piftie uitată în frigider o lună! Zero grade Kelvin are final – apoteotic! (şi nu numai!)

A doua rugăciune se iveşte atunci când scriitorul zăboveşte printre desuurile personajelor şi le eliberează libidoul. Între două mătănii, zic aşa: dă, Doamne, să nu fi dat iară peste vreun dezaxat ca Alain Robbe-Grillet.

Bruckner e limita mea pentru expediţiile sexuale literare. Pe el l-am suportat, cu o supradoză de stoicism, dar l-am suportat. Mă jenează abuzurile de orice natură, deci sexabuzul nu face excepţie. Pledoarie. Jena vine nu pudibonderie (mă îngreţoşează pudibonzii), ci dintr-un supradimensionat simţ practic. Momentan beletristica are pentru mine funcţie dublă – instructivă şi distractivă. Când scriitura nu face decât să distreze, interesul scade direct proporţional. O carte citită doar ca să omor timpul cu tandreţe e o carte citită aproape degeaba. Iar dacă ceea ce capăt, respectiv capătul, e pur instructaj sexual, „degeaba” divorţează de „aproape”.

Am verificat la gunoi şi văd că n-am aruncat conţinutul lui „instructaj sexual”. Dar. Presupunând că m-aş inspira din hai să zic Bruckner că tot veni vorba de lup, s-o fac de dragul replicării îmi pare la fel de excitant cum e să faci papa după cartea de bucate. Unde mai e distracţia? De unde nu doar c-am tolerat stilul lui Adrian, ba m-a uns la sufletul de cititor cârcotaş. Pentru că Adrian îl sacrifică pe ce, salvându-l pe cum. Ce naiba să înţelegeţi din asta? Să înţelegeţi că Adrian vorbeşte despre sexualitate, fără să-şi brutalizeze cititorul, fără să-i bage cu de-a sila pe gât secreţii şi alte miasme specifice descrierilor delirante ale coitului mai mult sau mai puţin normal – aşa cum au făcut, fuck şi cu siguranţă vor mai face alţi congeneri. E o chestiune de gust – la propriu şi la figurat, ştiu. Eu una empatiz prea mult cu oameni şi personaje deopotrivă, deci o scriitură brutală, mă va răni. Încerc să mă feresc de astfel de „trataţii”; prefer să-mi iau plăcerea din altceva decât din suferinţă.

A nu se interpreta că Zero grade Kelvin e un roman despre sexualitate, deşi poate este. În niciun caz despre sexualitate în accepţiunea generală – scuzaţi tembelismul, sunt conştientă că sexualitatea nu poate fi vreodată general acceptată. Şi uite-mă cum pun punct la semnul exclamării pe nesimţite. 0ºK e un roman despre permeabilitatea graniţelor sexualităţii. Nu-i normal ce e normal, e normal ce mi se potriveşte mie acum, aizi, azi.

Urma să scriu că nu ştiu despre ce e 0ºK, dar acum, că tot am aprins lumina, se cere să mai aprind şi-o firmă luminoasă care spune că nu e doar atât. Ba. Pentru mine e mai puţin despre sexualitate, ci mai mult despre omul cu care ajungi să stai de vorbă onest atât de rar – tu însuţi. Şi asta pentru că, deseori, atunci când îl suni, intră operatoarea: abonatul apelat nu se află în aria de acoperire.

Adrian purică sufletul personajului, căptuşeala catifelată a eului, însă o face cu atâta delicateţe încât e aproape nedureros şi insesizabil. Durerea nu vine din actul introspectiv, ci din uralele asistenţei, din nedumeririle ei urlate la nesfârşit la urechea ta. Lumea vrea să ştie mereu cine eşti, unde te duci, de ce şi cu cine. Insistă să-i dai socoteală chiar şi atunci când eşti singur cuc – ecourile deceurilor te împung în coaste, te nedorm, ţi se impregnează în piele precum cerneala unui tatuaj – eşti om, deci trebuie să răspunzi oamenilor, să-i linişteşti, să le plăteşti tributul de-a le fi asemeni, de-a le sta alături obedient şi aliniat.

Antieroul lui Adrian. Paranteză. De la o vreme în literatură tot dau peste personaje eşuate, fantomatice, surmenate până la epuizare, confuze şi mă preaîncântă. Sunt sastisită de protagonistul clasic care ştie clar ce vrea şi haleşte bolovani ca să-l obţină pe ce ăsta minunat, iar univesul întreg conspiră să-i deschidă calea. Căcat! Pardon my French. Nu mă pot identifica neam cu overachiverul ăsta, cu ambiţia sa grotescă şi histrionică. Nu mă regăsesc şi nu regăsesc pe nimeni cunoscut vreodată în el. Nici urmă. Hai s-o zicem pe şleau. De câte ori în viaţa ta ai putut să răspunzi fără echivoc la: cine sunt, încotro mă îndrept şi de ce? Hm? Gata paranteza.

Antieroul lui Adrian e un emigrant român în Noua Zeelandă. Iată pe cineva cunoscut! Jumătate din prieteni i-am „pierdut” aşa, îi ştiu, mă dor şi dor mi-e de ei. Mi-ar plăcea să-l cunosc şi să-i strâng mâna. Pentru că omul ăsta nu ştie. Şi mi-e dragă nesiguranţa lui. Şi faptul că nu clasifică oamenii. E un traveler, cum îl numesc indigenii, însă nu calitatea sa de călător prin lumea fizică primează, ci ochiul nevăzut cu care detectează şi colectează lucruri nevăzute. E hai, ca în high, majoritatea timpului şi aparent i se cam rupe de tot şi toate cele. Inclusiv de orientarea-i sexuală, incertă şi ea, inclusiv de colegul de rulotă care trăieşte cu şi prin el, ca un parazit (intestinal?). Inclusiv de viitor. Şi probabil e la fel de preocupat de pacea în lume.

M-a cucerit aura sa de luceafăr nemuritor şi rece, ce lasă totuşi să se întrevadă o sensibilitate copilărească. Ăsta ar putea fi un clişeu, dacă autorul n-ar fi reuşit să-şi păstreze personajul la limita rezonabilă a veridicităţii firii sale. N-avem un fariseu, avem un om care se împiedică, absolut natural, în relaţiile cu oamenii, o face de oaie şi nu se duce s-o pieptene după. Pentru că pur şi simplu nu se face aşa ceva; când o sfecleşti, te dai la fund şi faci pe mortu’.

M-a cucerit felul în care-şi istoriseşte călătoria printre culturi. Oral, ăsta e termenul. Pe tot parcursul scriiturii m-am simţit alături de el într-un peisaj absurd, nepămânean, lungiţi într-o iarbă pârjolită, sub un cer tulbure, cu câte-o ţigară-n gură. Printre lungi pauze de respiraţie, îmi mai spunea cu vocea-i caldă şi-o tonalitate joasă, echilibrată, ce-a mai văzut în NZ. De şi în ciuda deceurilor care nu pier oricâtă iarbă ai arde. Are o acalmie a firii liniştitoare, hipnotizantă.

Bucata cea mai savuroasă şi mai consistentă a scriiturii, respectiv aparenta (mare atenţie la adjectivul ăsta) distopie care înveleşte şi protejează precum o copertă jurnalul traveler-ului, v-o las vouă spre lecturare şi disecare. Noah, să nu ziceţi că-s zgârcă, o felie de tort:

Uneori, şi mai ales când deschidem ferestrele în serile senine de vară am vrea să-i ştim ca-n ilustratele iehoviste vechi, mâncând din fructe, umplând pământul. Am vrea să-i ştim în confort fizic şi emoţional.

 

Gunoaiele noastre sunt aseptizate şi detoxificate. Copiii lor se dau în vânt după dulciuri sintetice şi etichete colorate.

 

Ştiinta transformă cultura în natură.

Adrian Schiop, mă înclin. 0ºK. O carte în care m-am simţit ok cu mine, cu bubele mele, cu dorinţele mele, cu nepuţintele mele, cu mojiciile mele, cu indiferenţa mea la deceurile şi reclamaţiile lor.

Anunțuri