Etichete

Mă uit la blog precum la casa bunică-mii de la ţară, locul în care stăteam şi lumea cu mine o dată. Trecute-s şi casa şi blogul. Mi le-am confiscat, apoi am umplut sacul de timp cu muncă şi somn. Când mă gândesc la feţele descompuse de oboseală ale colegelor mele, mă podideşte o specie hibridă de râs, care nu vine din ironie, din isterie nici atât – azi toată ziua am râs cu poftă, deşi situaţia e aproape lacrimogenă. Una ne povestea azi că s-a dus la piaţă cu maşina şi a plecat de acolo per pedes, uitând efectiv că venise by wheels. Alta se confesa la o şuetă că seara ia nu ştiu ce pastile din plante să-i menţină tensiunea arterială echilibrată (“pilula de puţină nesimţire”) – la care a treia i-o replicat: toţi avem nevoie de aşa ceva, de ce nu şpreiază ăştia din elicoptere? să pulverizeze peste oraş. Fără haz ne-am duce de-a rostogolul până la capăt. Mă gândesc cu inima împietrită la discrepanţa între punctele de pe agenda zilei – într-un ong oarecare oamenii îşi adună puterile cu făraşul ca să facă lucrurile să se mişte, în timp ce Romsilva cumpără şosete de 29000 lei.

Nu ştiu ce naiba vreau să zic, n-am nimic fascinant de zis. Mă simt de parc-am fost suptă într-un vortex şi, ocazional, mi se permite să mă uit la mine cum încerc să mă agăţ de o iluzorie margine, dar atât. N-am voie să pun mâna.

Concluzia, dacă vreţi neapărat una: never take life too seriously, nobody gets out alive anyways.

P.S. Am observat în ultimele articole că fac nişte greşeli abominabile de gramatică (de tipul “s-ă citesc”). Doresc să le cer scuze celor care-mi împărtăşesc scrupulozitatea şi să mă justific c-o chestie pe care am auzit-o azi. Respectiv. Creierul uman dă bounce oricărei informaţii ce nu e vitală pentu modul Supravieţuire.

Anunțuri