Etichete

, , , , , ,

An ce trecu mă pocni ideea mirifică să (mă) şterg (cu) blogul (undeva); noroc cu voi, altfel acum scriam la Associated Press – îhâm. Imediat după straşnica epifanie, gângăvind de zor la o existenţă profund anonimă, dar hotărâtă până în vârful degetelor să o îmbrăţişez aşa hâdă cum era, pun laba mârşavă pe abia uscata recenzie scrisă de aceeaşi delicată mânuţă şi dau s-o arunc la gunoi – care după cum se ştie nu este recycle bin, ci moartea căprioarei însăşi. Parcă – asta s-ar putea să fie o amintire falsă – m-aş fi oprit la timp, cu un text de genul e munca ta, bre, de ce s-o dai la şoareci, ei ce-ţi dau ţie. Cert e că recenzia nu mai e.

Revenind la hârtiile rătăcite, buba cea mai dureroasă e că analiza volumului rogozan a coincis fortuit şi fericit cu deconspirarea tipului meu ideal de beletristică pe care acum mi-e imposibil să-l reconstitui. Rămâne doar să mă întorc în hamacul confortabil în care m-a lăsat cartea lui C.R. şi să încerc să regăsesc senzaţia caldă de după.

Prima încăldurare e că am păşit firesc în Fuck the cool, fapt irealizabil în cazul literaturii clasice. Pe idiotul lui Dostoievski ori pe iubita locotenentului francez îi poţi privi doar de la distanţă; ei performează în scenă, tu priveşti tăcut din public. Nu prea li te poţi alătura, căci aparţin unui timp, unui spaţiu, unei societăţi, toate pierdute. Ai citit despre ele în alte cărţi, ai văzut filme, dar nu le-ai simţit niciodată pe propria-ţi piele. Poveştile lui Rogozanu, în schimb, se întâmplă azi. Îmi doream mult să citesc despre istoria obscură a oamenilor ca mine, anonimi iluştri care iubesc, mănâncă, suferă, aşteaptă cu celularul în mână, la coada de la bancomat.

Al doilea :) se acordă pentru răspunsul la întrebarea despre ce, şi anume despre dragostea răsturnată sau recuperată, dacă vreţi. În detaliu. Spune autorul, şi criticii deopotrivă, că ceea ce face se cheamă ficţiune ilegală. Dacă am înţeles eu bine din prefaţa strategic poziţionată la finalul cărţii (pentru care, fără pic de generozitate mai dau un 10. nu citesc niciodată prologurile aşezate după obicei la pagina trei, pentru că aproape invariabil în ele se găseşte presupusa „cheie” de interpretare a scriiturii. o tâmpenie monumentală, eu şi numai eu deţin această „cheie” şi refuz oricare alta.), ficţiunea ilegală vizează realitatea ilegală, povestea ascunsă, denegată, care începe atunci când faci o gaură în povestea oficială şi te uiţi printre rânduri. Pe înţelesul indivizilor fără pretenţii ca mine: Vasilica şi Gigi se iubesc încă din facultate, adică se iubesc în virtutea inerţiei. Sau. Se  iubesc pentru că mama Vasilicăi i-a sugerat acesteia pe şleau că e timpul ca Gigi să „facă pasul”. Subit şi iremediabil în peisaj apare Ion care –  magic! – reuşeşte să-i facă gigea Vasilicăi exact în punctul la care Gigi n-a ajuns niciodată. Aşa, aici şi acum începe ficţiunea ilegală. Carevasăzică, Vasilica-pre-Ion trăia o poveste de amor legală, acceptabilă, chiar dezirabilă social (a se citi moral), iar Vasilica-post-coitum, pardon, post-Ion, îi zice, udă toată, ăstuia din urmă: Fuck the cool, spune-mi o poveste. În vremea asta, al nostru Gigi face (tristă) figuraţie.

Mi s-a părut nepreţuită perpectiva, căci trăim dintotdeauna între Vasilici, Gigei şi Ioni, însă personajele acestea, aşezate în triunghi perfect neechilateral, sunt refuzate adeseori până şi de literatură, căci ne-ar aminti că suntem mai puţin decât norme şi morală, deci a-normali şi a-morali, deci în neregulă. Mi s-ar putea reproşa – stai, madam, niţel că n-o inventat Rogozanu adulterul literar. Pft! Nici n-am pretins aşa aberaţie, căci nu despre asta scrie C.R., ci despre oameni care fie se mint (involuntar?) că îşi trăiesc povestea, fie regulează regulile – ceea ce deschide inevitabil adevărata poveste.

Şi dacă n-am înţeles care-i şpilul cu ficţiunea ilegală, hasta la vista, baby! Am zis clar că nici Becks, nici Rogozanu nu deţin „cheia”, ci eu.

A patra încăldurare e dată de stilul beletristic. O, zei, ce binecuvântare să scap de nemuritoarele şi trivialele descrieri ale naturii ori ale mobilierului pe lângă care se învârt ca nişte capre bete personajele abandonate de bietul scriitor îndrăgostit de propria-i măiestrie! Nu le neg valoarea estetică, dar zău, după 20 de ani de lecturat mai mult sau mai puţin aceleaşi bălării, mi s-a cam luat de apusuri senzaţionale şi digresiuni de designer de interioare. Costi R. reuşeşte să se menţină onorabil aproximativ la jumătatea distanţei între esenţa poveştii şi umplutură. Ba se mai şi joacă cu graţie printre forme, what a treat!

Ca să împrăştii puţin aura de admiratoare sedusă de starul rebel, pe care e posibil să mi-o fi aplicat involuntar, sacrific şi păduchii scriiturii. Decepţie: povestea-inimă, cea care dă titlul volumului mi-a amintit de un film franţuzesc (ceva gen Vicky, Cristina, Barcelona), dar nu asta e grav, ci faptul că cei trei care-au speriat iubirea sunt prea convingători, deci prea adevăraţi ca să fie adevăraţi. Prea angoasaţi pe alocuri, prea indiferenţi pe dincolo. Iar faza cea mai câh e că unul dintre aceste personaje scrie pe zidul unei case partea englezească din titlul cărţii. Ieftin. E ca şi cum autorul îţi zice: Uite, bă retardule, negru pe alb; în caz că nu te-ai prins despre ce e vorba în propoziţie. Ar mai fi de amendat eterna reciclare a personajelor / conflictului, da’ las de la mine, că-s de treabă. :)

Dincolo de cârcoteli, Fuck the cool Spune-mi o poveste e una dintre cele mai bune cărţi citite ever  şi mă bucur foarte că-i scrisă de un românaş de-al meu. Care bucurie s-a dublat alaltăieri când am închis, cu o mină de individ prostit sufleteşte, coperta doi de la Zero grade Kelvin, de Adrian Schiop (ăsta se vrea teaser pentru recenzia ce şade la dospit).

Citiţi, nu dormiţi!

Anunțuri