Etichete

, , , , , , ,

Decepţionată că Povestitorii de la Şosea nu se mai întâmplă şi întărâtată de Sorin, săptămâna trecută am asistat la o serată de lectură organizată de Institutul Blecher în incinta USR.

Mă întreba Sorin deunăzi, şi n-am apucat să-i răspund, dacă mi-a plăcut. Cred că nu prea. Îmi tot vine să motivez că puţea acolo, vorba poetei care-o citit în seara cu pricina, a mămăligă cu brânză şi moarte. Dar asta ar fi doar o scuză; dacă aş fi rămas cu ceva cald în suflet după seara asta, încăldurarea (că tot m-am apucat ieri să torturez româna cu forme noi) ar fi prevalat putoarea.

Îmbătată cu apă rece, mai precis cu vreo trei premii virtuale, acordate de-un juriu virtual şi alte câteva bătăi pe umăr de la forumiştii cu care mi-am supravieţuit viaţa în ultimii cinci ani, acum ceva vreme am avut tupeul greţos să mă dau scriitoare. Îmi ziceam duios, părinteşte, nu trebuie, bre, să mă afiliez la cenacluri sau usreuri, nici să public pe hârtie ca să mă numesc scriitor. Probabil că nici nu trebuie, dar tot nu e cazul meu, pentru că eu scriu destul de rar şi lăbărţat (ca să nu zic dezlânat şi transparent), pentru că mă [cenzurat] pe rigorile stilistice, pentru că chiar nu mă doare la prima staţie că “visul” meu de-a scrie rămâne o fata morgana. Poate n-am suficientă ambiţie şi-s prea indolentă ca să-l ajung din urmă. Rămâne de văzut.

Cert e că uitându-mă la şi ascultând oamenii care au citit (de Aura am zis deja, al doilea o fost Octavian Soviany) mi-am dat seama:

  1. Cât de mult muncesc.
  2. Cât curaj au.

Iar partea a doua e, cum să zic, eroism în stare pură. Nu cred că aş putea să fac aşa ceva vreodată. Mă uitam la Soviany cum şade cuminte şi ascultă publicul ocazional puber cum îi desfiinţează (aproape) scriitura. Mediocră spre proastă ca întreg, remarcabilă ca lexic, după umila-mi opinie, împărtăşită de criticii care şi-au vociferat impresiile. Totuşi, el stătea acolo, în aparenţă nemuritor şi rece. Aura Maru la fel. Eu ori m-aş fi înecat în lacrimi de ciudă şi ruşine ori m-aş fi isterizat cum că mi-s într-o gloată de tâmpiţi care efectiv nu înţeleg măreţia scriiturii mele.

Însă, dincolo de jenă ori supraestimare, pentru mine scrisul e un act intim la superlativ. Când scriu am aritmie, transpir, îmi piere foamea, setea, familia, tot, mă despoi efectiv de mine şi rămân suflet gol. Eh, să iau sufletul acesta instabil ca o piftie nereuşită şi să-l depun în cavoul USR mirosind a mămăligă cu brânză şi moarte spre a fi re-dresat (chiar şi tandru) de fieştecine e prin preajmă îmi pare abominabil. Nici măcar masochista din mine n-ar risca aşa afacere. În plus, mi-am dat seama de curând că nu (mai) vreau să impresionez pe nimeni. Că esenţial şi strict necesar este să mă pot impresiona pe mine. Să-mi pot spune: uite, cherie, astă dată ai făcut treabă bună, meriţi o îngheţată de fistic. Şi nu e autosuficienţă, chiar nu-i. Cred că, pur şi simplu, de la un moment încolo, oboseşti -> nu mai e fun să-i tot spui lumii: uite-mă, (ce splendid) sunt!

Înapoi la ediţia x a institutului Blecher – a fost o evidentă reuşită. Autorii au primit un feedback pertinent şi util, iar publicul lectură de calitate. Chiar şi eu am reuşit volens nolens să-mi clarific aşteptările. Nu mai ştiu de unde, am dobândit ideea că există două tipuri de scriitori: cei care scriu întrebându-se ce va crede cititorul despre cele scrise şi cei care scriu şi pace bună. Eu mă încadrez la pacifişti; scriu ca să mă epurez, iar dacă cel care citeşte câştigă ceva, o râşnită de plastic, un zâmbet, o stare de bine, am împuşcat doi iepuri – deşi nu intenţionam. Nu mă interesează să concurez cu nimeni ori să îmi văd numele în softurile din librării, absolut deloc. Asta cred că se etichetează, cum spunea cineva la serată, că scriu ca hobby. Primesc bucuroasă.

Legendă: Am vorbit mai sus despre scris ca preocupare literară, nu despre bloguială, care e cu totul altă mâncare de peşte.

Anunțuri