Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sunt aproape obsedată de revoluţie. Mi-e teribil de ciudă că eram aşa de mică atunci (12 ani) şi că eram aşa departe de cele ce se petreceau – exilată într-un sat din Bărăgan, în care revoluţia a ajuns făcută franjuri de pârâiturile „difuzorului”. Aş fi vrut – e o afirmaţie ingrată, ştiu şi-mi cer iertare – să fiu şi eu acolo, să văd libertatea pe feţele oamenilor, descătuşarea aceea frenetică, nemaisimţită vreodată (ăsta e numitorul comun al majorităţii opiniilor – era suprarealist ce se întâmpla). Să simt tropăitul uralelor în tălpi şi-n plămâni. În fine, vorbesc în dodii, n-am fost acolo şi basta.

Impresia mea despre Revoluţie coincide cu finalul filmului A fost sau n-a fost (dacă nu l-aţi văzut, îi musai), iar acum e mai bogată cu mărturiile câtorva oameni de cultură, români au ba, culese de Lucian Dan Teodorovici şi Dan Lungu în volumul „Str. Revoluţiei nr. 89”.

Cartea redă precis ce mă interesa în legătură cu revoluţia, respectiv ce au trăit oamenii oarecare (erau oarecare pe atunci, în ’89 marele public habar n-avea de Norman Manea, Maia Morgenstern sau Ion Sapdaru), cum au filtrat ei evenimentele şi cum s-au/se raportează la ele.

Nu mai zic nimic, căci de mă pornesc, scriu vreo zece volume pe tema asta… parafrazând spusele Hertei Müller, nu eu nu mă pot despărţi de trecutul meu, ci viceversa.

În loc de logoree, am extras câteva pasaje care-au să-mi rămână mereu în suflet.

Ion Barbu

Motto de Ion D. Sârbu: Numai curul se schimbă, limbile rămân aceleaşi.

Aşadar intră în scenă personajul principal Nema. Acesta era cunoscut în urbea natală ca amator de muzică cu serviciu incert şi care pleca Urechea la Hurezeanu, N.C. Munteanu şi Chriac. În şcoala primară s-a remarcat printr-o compunere lapidară pe care-a făcut-o la un extemporal cerut de tovarăşa dirigintă. Tema lucrării de control a fost “Care este idealul tău în viaţă?”, iar răspunsul pionierului Nema a fost: “Eu, când mă fac mare, vreau să fiu hamal la Led Zeppelin.”

Orice manual adevărat al unei revoluţii spune că trebuie ocupate gara, poşta şi palatal Primăriei. […] Sub un steag parţial tricolor, sub comanda de acum a Domnului Nema, tăvălugul revoluţionar se rostogoleşte implacabil spre vârf. Prim-secretar al partidului unic şi local era – dar de ce folosesc trecutul? – este şi va fi Ilie Păducel. Acesta a fost de fapt şi unica victimă a revoluţionarilor. Fugărit prin Primărie, a fost în cele din urmă prins în balconul instituţiei (Vedeţi,prin urmare, rolul balcoanelor în toate revoluţiile!).

Ţinut de picioare şi cu capul în jos, spânzurat în neant (ah, ce-mi place imaginea asta – Fiinţa şi neantul!), fostul electrician de mină I.P. se jura că picior de păducel nu va mai călca pe acolo. Aceasta a fost prima minciună a Marii Revoluţii, filiala Petrila.

Jan Willem Bos

Vizitând eu însumi România a trebuit să aud de nenumărate ori că “nu s-a schimbat nimic”, ceea ce se bătea cap in cap cu constatările mele pentru că – în ciuda tuturor neajunsurilor şi greutăţilor – vedeam toţuşi o ţară fundamental schimbată.

Toni Grecu

Şi deodată, poooc! Poooc! Două pocnituri puternice, venite de undeva din spatele meu, de la mică distanţă, din zona unui autobuz de sonorizare al TVR-ului parcat chiar în faţa intrării în Biblioteca Naţională. Câteva femei au ţipat, speriate. Am întors capul şi pentru o fracţiune de secundă am surprins o imagine unică: absolut toate steagurile, portretele şi pancartele au dispărut instantaneu. Şi nu erau câteva, erau mii. Oamenii le-au aruncat şi au început să fugă. Se auzea ca un huruit imens. Erau paşii miilor de oameni alergând. Deci, începuse!

Cineva a adus un televizor color, pe care l-a pus în geam, ca să vedem şi noi, cei de afară, ce se transmite. În spatele meu erau doi meseriaşi morţi de beţi, care trăgeau din aceeaşi sticlă. Unul era complet mut, iar celălalt se uita fix şi striga surd, doar pentru el: „Să moară balaurul”.

Mare păcat că revoluţiile sunt aşa de rare. Dacă ar fi mai dese, am şti să le facem mai bine, dar aşa, umplem cărţile de istorie cu ce iese din prima încercare. Păcat!

Laure Hinckel

Dar mai era o serie de mărci poştale ciudate, pentru că se vedea că veneau dintr-o ţară adevărată, nu din ţinuturi „idilice”, inaccesibile. […] „Poşta Română” scria pe ele.[…] Am şi acum timbrele, în locul în care le-am pus grijulie, cu penseta, la zece ani. Ele sunt martorele singurului contact avut atunci cu Romania.

Peste ani, am putut călători în locurile reprezentate pe acele câteva pătrate primite prin poştă şi m-am simţit fericită… […] Am descoperit ce senzaţie ai când călătoreşti cu un vehicul cu antene (troleibuzul, vehicul total necunoscut în Franţa): timbrul roşu de 1 leu şi 50 de bani. Sighişoara – 16 lei şi 20 bani. Turnul Televiziunii – 12 lei şi 75 bani. […]

Ceea ce era mai de năpătruns pentru minţile noastre de zece ani erau timbrele imense, care luau două rânduri în clasor, pe care erau imprimate numai falduri roşii cu ciucuri şi o coroană ca cea a lui Cezar – dar cu o seceră şi un ciocan în mijloc…

Ioan T. Morar

Plutea ceva în aer, o tensiune pe care nu am mai simţit-o niciodată până atunci. Cei din troleibuz ne uitam unii la alţii, cred că toţi ştiam că se întâmplă ceva, dar nimeni nu deschidea discuţia. Probabil văzuseră şi mitingul întrerupt brusc, apoi au plecat de acasă. Ori de la serviciu. Cenuşiul cotidian părea şi mai cenuşiu, feţele şi mai pământii. Era o linişte grea, vinovată cumva. Nu fac literatură, chiar aşa mi se păreau lucrurile atunci, iar amintirea lor este neşlefuită acum, când le evoc. […] Cineva trage macaroanele de la troleibuz. Nimerisem în mijlocul unei mulţimi. Atunci am auzit, pentru prima dată, live, strigându-se „Jos Ceauşescu!”! Am strigat şi eu, au strigat şi cei din jur. Atmosfera se încingea. Apoi, cineva a strigat „Timişoara, Timişoara!”. Am strigat şi eu, în fond eram un fel de timişorean, prietenii mei cei mai buni erau acolo. Timişoara, Timişoara! Am văzut un poliţist cu grad superior, gras, strigând: „Linişte, mă! Împrăştierea!”. Era transpirat, se agita în faţa unui cordon de băieţi în uniformă. Exact pe diagonală au apărut, dintr-un camion, nişte scutieri. Au fost huiduţi şi fluieraţi de toată lumea, ca la un meci vândut! Chiar m-am ciupit, nu-mi venea să cred că sunt în România, în Bucureşti, în realitate.

Dan Perjovschi

Stau ascuns în mijlocul coloanei de demonstranţi, lângă un ţigan mare cât casa, care ţipă la ăia din balcoane: Veniţi cu noi! Şi voi sunteţi români!

Ion Sapdaru

După care îmi spune ce mult a pătimit el din cauza „Revoluţiei voastre”.[…] „Pe 17 sau 18 decembrie am fost ridicaţi din cazarme noaptea şi aduşi urgent la unul dintre aerodromurile militare de la marginea Moscovei. Ne-am pus paraşutele, echipamentul de război, tot ce-i trebuie unui soldat să atace şi ni s-a ordonat să aşteptăm. […] Trebuia să atacăm Buharestu vostru în caz că revoluţia nu merge aşa cum trebuie.”

Anunțuri