Etichete

, , , ,

E foarte tare comod să fii cinic. Ştiu chestia asta de la mine. Am avut şi eu vârsta perioada mea de cinism, ba încă mai am ocazionale puseuri –cum m-am confesat şi-n alte ocazii. Viaţa e căcăcioasă şi va continua să fie aşa, în ciuda detaliilor mai puţin căcăcioase. Aplicată la spaţiul carpato-danubiano-pontic, postura asta existenţială se transformă în: România suge. Sărim invariabil peste impedimente irelevante ale raţionamentului, precum acela că, miraculos, această Românie naşpa e întotdeauna a celorlalţi români, ci nu a vorbitorului şi, deşi sunt atât de mulţi vorbitori încât te fac să te întrebi dacă nu chiar toţi românii cred că România suge şi atunci, pe bună dreptate, te întrebi a cui dracu’ e România perfidă şi unde naiba e, pentru că nu e, evident, niciodată în curtea vorbitorului, ci în cea a vecinului.

Paragraful precedent era iniţial de 2X mai gras. Am şters jumătate din ironii, pentru că scopul nu e să ironizez. În definitiv, fiecare are libertatea de a trăi într-o Românie promiscuă, dacă asta e ceea ce vrea (Nu accept variata “nu asta e ceea ce vreau, dar nu am de ales”. Întotdeauna există alternativă. Ok, cere sacrificii, însă şi cu sufletul în rai şi cu [cenzurat] nu merge.). Sante şi baftă maximă!

Eu am învăţat în timp să-mi accept şi iubesc ţara. Dincolo de trei culori cunosc pe lume amintind de-un drag popor şi de Mihai Viteazul – sunt totuşi două decenii de când nomenclaturiştii ne (îmi) spălau creierele cu poveşti moţate despre măreţia naţiei. Două decenii în care am mai citit câte ceva, am mai simţit una alta, m-am mai deşteptat o ţâră, în ritm cu noul imn.

N-o iubesc pentru câmpiile mănoase, dar o iubesc pentru munţi, căci între ei am crescut, sub copacii lor m-am ascuns când mi-a fost frică sau dor, când mi-a fost de joacă, când m-a ţinut de mână pentru prima dată un băiat. Da, aş fi putut să mă nasc la poalele Alpilor, dar n-a fost să fie. Dac-ar fi fost, i-aş fi iubit pe ei cum iubesc Tâmpa.

N-o iubesc pentru civilitate, dar o iubesc pentru aceia care încă mai cred în ea, în ciuda mainstream-ului. Pentru bătrânii din autobuze care se ridică pentru a-mi oferi locul lor sau îmi întind mâna la coborâre, deşi nu-s nici însărcinată, nici şchioapă şi pentru femeile de cincizeci de ani care refuză să-mi ia locul în metrou, spunând – toţi avem dreptul să stăm jos, indiferent de vârstă. Pentru casierele de la muzeu care-mi dau bilet la jumătate pentru copil, deşi nu l-am cerut, deşi copilul n-are la el carnetul de elev. Pentru aceia care se opresc din graba în care ţi-au acroşat involuntar umărul, să-ţi dea un zâmbet şi un mă iertaţi. Pentru pensionarele care încă lucrează şi plătesc din economiile lor operaţia de sterilizare a pisicii blocului. Pentru cei din spatele iniţiativei Îmbrăţişări Gratuite. Pentru cei care dau fără să ceară, care surâd la şuturi în fund, pentru ridicolul bunului simţ şi al bunei voinţe.

Pentru ceilalţi care întradevăr nu sug, dar care devin, nedrept şi trist, cantitate neglijabilă atunci când se vorbeşte în termeni generali de România.

Îmi accept ţara, nu pentru că nu am de ales (fiindcă realmente nu prea am, emigrarea cu degetul undeva nu-i tocmai genul meu, iar Noua Zeelandă nu vânează deocamdată expaţi specialişti în blogging), ci pentru că am ajuns cine sunt şi datorită ei.

N-am făcut – deocamdată – mare brânză pentru România, dar am planuri serioase şi voinţă pe măsură.

Zilele ăstea, de exemplu, cumpăr din România, mai precis produse fabricate în România.

Dacă se relaxează economia (cum zic analiştii pe la teve), se relaxează şi şomajul, iar eu voi putea face shopping relaxată în mijlocul săptămânii, într-un supermarket aproape pustiu, pentru că românii vor avea de lucru. Very nice. Bine, nu chiar very, pentru că shopping relaxată va însemna că, eliminată aglomeraţia, voi avea acces la treburi de genul două la preţ de trei, ceea ce va însemna mai mulţi bani cheltuiţi pe tâmpenii de care mă pot lipsi… O, Doamne, clar că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.

P.S. Mi-a povestit frate-miu de curând despre o brăţară care te anunţă că te-ai îndepărtat (în spaţiu) prea mult de laptop – destinată să te alarmeze că laptop-ul a plecat undeva fără tine. Cu ocazia asta mi-aş dori un gadget anticonsumist care să mă ciupească atunci când stau prea mult în faţa unui raft – e clar că n-am nevoie urgentă de acel ceva la care mă holbez, altfel n-aş dubita zece minute cu el în braţe.

Sursa foto

Anunțuri