Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Pretext

Da, dom’le, odat ca niciodat, eu eram adolescenta care nu-şi lua rujuri, ca să-şi cumpere cărţi. La doi paşi de liceul meu, pe colţul unui bloc cu patru etaje, care în mintea mea defectă arăta ca un castel (acolo trebuia că locuiau cei mai interesanţi oameni din Braşov), era o librărie – anticariat. Afacerea cu tomuri vechi mergea pasămite mai bine decât a cu noutăţile, căci majoritatea rafturilor odihneau vechituri îngălbenite. Cum puneam mâna pe treizeci, patruzeci de mii, cum dădeam iama la bunătăţi. Răsfoiam câte juma’ de ceas, până să mă hotăresc pe care să le iau cu mine. Evident că, de buzunarele-mi nu erau aşa pustii, aş fi plecat de acolo cu geamantane burduşite de poveşti. Dacă se nimerea să fiu cu câţiva lei mai bogată, cum ieşeam din librărie, intram pe uşa alăturată în cofetăria supraetajată. Îmi luam o îngheţată de fistic împănată cu fulgi de gheaţă, care-mi ardea mâna prin cupa rotundă de metal şi urcam sus. Acolo era barul şi era mai fain. Erau oameni care fumau şi sorbeau licori aurii din pahare de coniac. Oamenii Mari. Acolo scaunele nu erau tabureţi pitici şi metalici acoperiţi cu bureţi groşi îmbrăcaţi în vinilin roşu ca jos în cofetărie, ci Scaune de Oameni Mari, tapiţate cu o imitaţie decentă de catifea. Acolo eram şi eu Mare, măcar un pic, şi-mi puteam savura netulburată comorile abia răscumpărate.

Acolo, în împărăţia jumătate cofe-bar, jumătate anticariat, l-am întâlnit pe Rege. Nu-mi amintesc asta în detaliu, dar străjerii zic aşa: Mama nu mi-ar fi cumpărat niciodată SK din pur şi nevinovat snobism literar (de la ea primeam doar Dumas ori Sadoveanu). Eu nu aveam bani de un King necitit vreodată; deci trebuie să-l fi luat din librăria mea castel, căci de altundeva nu cumpăram.

Shining

a fost primul meu rendez-vous cu regele şi mi-a întors lumea cărţilor pe dos. Mai ales că eu nu mai citisem nimic din genul respectiv. Care gen respectiv? King respectiv. Pentru că SK, dragii mei, NU scrie horror. King scrie poveştile părţii întunecate, care da, seamănă a horror, dar nu răsar neam. Pentru că frica lui King nu apare în oglinda în care personajul se spală nepăsător pe dinţi, nu abureşte deasupra căzii în care maleficul Bau Bau se scaldă în sânge de fecioare şi nici nu sare de după copaci, precum monştrii Chelseei QuinnYarbro, în pădurea în care patru adolescenţi afumaţi cu mary abia s-au rătăcit. Frica despre care scrie regele creşte din slăbiciunile noastre. Da, ale tale şi ale mele, sau, cazul Shining, ale unui beţiv pentru scurtă vreme recuperat, care petrece o iarnă nesfârşită în creierii munţilor, ca administrator al hotelului Overlook pe perioada din afara sezonului turistic. Jack Torrance, un profesoraş la fel de anonim precum scriitorul ce vrea să fie, acceptă slujba ingrată, sperând că liniştea hotelului adormit va chema muzele. Din păcate(le sale) pentru antieroul nostru, hotelul nu-l găzduieşte doar pe el, soţia şi copilul, aşa cum pare a fi, ci toate temerile sale. Plus ceva mălură pe care-o va descoperi sclipitorul său fiu. Pe scurt: un beţiv înebuneşte, ajutat de forţa malefică a unui hotel bântuit, şi se apucă să-şi cotonogescă spre ucidă familia. Pe-ni-bil.

The King. The Stephen King


Ăsta e necazul cu regele; dacă încerci să sumarizezi povestea, iese e o fiertură nesărată cu aspect derizoriu, precum a de mai sus. Iar asta se întâmplă pentru că frumuseţea şi forţa scriiturilor sale rezidă nu în intrigă, ci în felul în care ajungi la ea. Romanele lui King proslăvesc nu povestea, care mai mereu e doar un pretext, ci personajele ei.  Povestea e cumva în afara lor, e declicul care porneşte furtuna interioară, tumultul fricii. Frica e aluatul lui King, iar istoriile pe care le coace vorbesc cel mai adesea fie despre depăşirea temerilor (Marşul cel Lung, Misery, Jocul lui Gerald), fie despre a fi depăşit de acestea (Shining, Carrie).

Hegemonia personajelor

Motivul pentru care King îmi place atât de mult, în ciuda eşecurilor grandioase precum Mobilul (una dintre, dacă nu cea mai mizerabilă carte scrisă de un scriitor renumit – pe scurt extratereştri, omenirea în stare zombiană, apocalipsă şi câţiva eroi jerpeliţi care scapă turma) sau mai puţin grandioase, Lucruri Preţioase (remake parţial şi ieftin la Salem’s Lot), este tocmai această hegemonie a personajelor. Sunt tipul de cititor care nu se mulţumeşte cu explicaţii sumare. Dacă citesc despre X că e avar, vreau să „văd cu ochii mei” avariţia, s-o asist când ia mâncarea de la gura copilului, să-mi fie silă de ea, să-mi repugne, pentru ca mai apoi s-o văd în zdrenţe şi să mă delectez cu futila căinţă a lacomului. Şi, dincolo de subiectivism, cred că nu există scriitor contemporan capabil să coboare atât de adânc, şi de firesc totodată, în lumea întunecată a personajelor sale, cum reuşeste King.

Toată mălura aia superbă a Poveştii lui Lisey

Al doilea motiv pentru care SK e unul dintre scriitorii mei favoriţi e originalitatea. Poveşti precum Marşul cel Lung au mai scris doar monştrii ai literaturii ca Fowles ori Kafka. Partea oarecum proastă este că e improbabil ca regele ficţiunii să îşi poată depăşi polul originalităţii, pe care, cred eu, l-a atins cu Povestea lui Lisey. Credeţi ori nu, o poveste de dragoste (şi romanul meu favorit, semnat King). Să fii capabil să creezi şi să pui în funcţiune o maşinărie a iubirii, cum e cea a lui Lisey şi Scott, e fantastic şi gata. Ştiţi cuplurile acelea ale naibii de norocoase care se iubesc cu i de la infinit, de la iremedial, de la ireal? Care îşi adună în fiecare zi pe care-o petrec împreună mici minuni sclipitoare, amintiri ale simbiozei lor unice? Care-şi spun lucruri pe care nimeni altcineva decât ei doi nu le poate pricepe? Care ştiu şi simt dincolo de cuvinte, distanţă sau timp, ce simte şi are nevoie celălalt? King a reuşit minunea de a transpune impecabil Legătura Aceea cu nimic mai prejos decât magică, care în esenţă nu ţine nici de limbaj, nici de amintiri, ci de acel Ceva împărtăşit căruia nu-i putem da un nume, pentru că în fiecare cuplu poartă un altul.

Am primit cartea de la baby. Mi-a strecurat-o sub pernă într-o seară. El şi Juniorul stăteau ţepeni ca doi ţapi şi chicoteau, în vreme ce eu îmi odihneam căpăţâna insensibilă pe Povestea lui Lisey camuflată în puf. La un moment dat, hlizeala lor complice a început să mă calce pe bătături şi m-am răţoit: ce se holbează la mine chirăind, am pene în cap?! Am fost acuzată de crasă nesimţire, pentru ca apoi să-mi fie înmânat obiectul cauzator de hihihi. După ce m-am extazit îndeajuns, am pus ochii la treabă. Peste vreo oră şi jumătate am arucat cartea cât colo (la propriu) aproape plângând de ciudă şi-am început să-l spoiesc pe King. Că e un snob imbecil, căruia editurile îi publică toate defecţiile pe principiul a good brand sells even shit. Că e un cretin ţicnit plin de el etc. Nu pricepusem o iotă – ceva cu o tipă care era cam pe arătură, cu bul – bul şi cazmaua de argint şi incunci şi alt kil de ciudăţenii fără noimă – ce dracu e porcăria asta?!

Ce aveam să aflu când m-am încăpăţânat să-i dau de cap era că tocmai ăsta era şpilul – să nu pricep nimic. Există frumuseţe sub „bube, mucegaiuri şi noroi”, dar ca s-o descoperi, trebuie să ai răbdare. Să fii contrazis, confuz, să te simţi mic şi depăşit, pentru ca apoi, după ce-ai investit câteva ceasuri şi ofuri bune, să ţi se dezvăluie o lume cum nici basmele nu ştiu. O lume a basmelor pe bune.

Îl mai ştiţi pe porcuşorul albastru de la Antrefrig? Comentezi?!?! :D

Sigur vi-l amintiţi, căci a fost memorabil. King a debitat astfel de remarci în Povestea lui Lisey. Sintagme care scot limba bombardamentului postmodern de informaţii, fiindcă sunt cu zece nivele deasupra lui şi conţin nu unul ci o sută de sensuri arhicunoscute care se întâlnesc în acelaşi punct nevralgic. Toată mălura aia. Aici se cuvine se ridicăm pălăria în faţa lui traducătorului preapriceput Mircea Pricăjan, al cărui merit e acela de-a fi redat fidel intraductibilul.

Am obosit, oameni buni. Pe data viitoare! :)

Anunțuri