Etichete

, , , ,

După mine când vezi (mai bine zis trăieşti) un film bun, adică BUN, cazi aşa într-o stare de suavă prostaţie şi ultimul lucru pe care-ai vrea să-l faci, că tot veni vorba de Blaga, este să striveşti corola de minuni. Deci, pe cât posibil, mă voi abţine de la asemenea acte mrşave şi zic numai:

Am auzit de Train de vie de la unicul şi inegalabilu-mi frate, care rar se entuziasmează de ceva şi care vorbind despre film era extralaudativ. L-am obţinut pe căi nu tocmai onorabile, mea culpa şi l-am devorat cu mare interes, interes căruia până la finalul poveştii cinematografice i s-a adăugat o deosebită admiraţie.

Pentru că are: poveste originală, personaje splendid conturate, coloană sonoră de excepţie semnată Bregovic (chiar observam că nu mi s-a întâmplat să văd film cu muzica lui în fundal care să nu-mi placă, de unde concluzia că omu’ nu cântă chiar la orice masă), umor cât încape, morală şi final apoteotic.

Ce m-a uns la suflet: o scenă de către sfârşit în care’s adunate de circumstanţe trei dintre cele mai discriminate naţii: evreii, ţiganii şi nemţii. Mi-a părut aşa o palmă faină trasă peste ochii tulburi ai lumii.

Chapeau, Radu Mihăileanu!

Anunțuri