Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Eu şi istoria nu ne avem bine. Dau vina pe profesori, că-s mai la îndemână. Am avut “baftă” exclusiv de tartori de istorie. Primul se numea Mosora şi era, pe lângă prof, şi directorul şcolii. Eram atât de terifiaţi de el, încât n-am fost în stare nici măcar să-i punem o poreclă. Mosora reda perfect sentimentul pe care ni-l inspira – supunere fără crâcnire. Când auzeai Mosora, auzeai involuntar: Nemilosul, Căpcăunul, Desufleţitul. Nu se mai fabrică profi d-ăştia. Profi la orele cărora nu se aude decât foşnetul colilor întoarse şi respiraţiile elevilor.

Eu sunt în stare să depun mărturie că nici muştele nu mişcau la ora lui. Pun rămăşag că, atunci când el păşea apăsat către clasă, cu trupul lui de înălţime medie, robust ca un trunchi de copac bătrân, cu ţeasta perfect rotundă îndesată între omoplaţi şi părul roşcat tuns milităreşte, cu expresia aia de cetate impenetrabilă pe faţă, o biată musculiţă desfigurată de teroare, cu ochii supradimensionaţi ca-n desenele animate, zbura prin uşa clasei în aerul îmbâcsit cu praf de cretă şi striga deznădăjduită din corpul ei mic şi firav: Suratelor, îngheţaţi, altfel aceasta va fi ultima oră a vieţii voastre şi aşa prea scurte! Şi, timp de precis 50 de minute, cât ţinea ordalia, îngheţau toate. Pariez că păianjenii intrau şi ei într-o stare similară rigor mortis, privind neputincioşi şi înciudaţi la gângăniile capturate în pânzele lipicioase cum se eliberau silenţios şi sigur din condiţia de „prânz”. Nu riscau, bieţii de ei, să mişte nici măcar un picioruş, căci palma lui Mosora nu ierta nimic. Îmi amintesc că i-a prins o dată pe băieţi cum jucau jocul ăla cretin în care unul stă rezemat cu umărul de un perete, cu o palmă blocând vederea periferică peste umărul vecin şi cu cealaltă strecurată pe sub cot, aşteptând lovitura. După ce era pleznit peste palmă, trebuia să ghicească făptaşul, altfel vai de linia vieţii lui. De nicăieri s-a apropiat Mosora, tiptil, cu degetul la gură, cerând tăcerea. În următoarele două minute pe coridorul şcolii s-au mai auzit doar pleznetele palmei lui Mosora peste palmele „jucăuşilor” pe care i-a luat la rând de câteva ori şi, din când în când, scâncete şi suspine: Toarăşu’ director, nu mai facem, vă rugăm

No, acu’ voi ce credeţi? În timp ce Mosora ploua peste noi cu date peste Posade peste strategii peste date peste generali peste date, de ni se umflau degetele mijlocii cât mingile de ping pong până la sfârşitul orei, peste toate ăstea mai încăpea ceva? Un nimic gigantic. Cum naiba să mai încapă dragostea de istorie?!

Deci, dacă Mosorul ăsta al fricii s-ar fi oprit din desfăşurat fiori măcar o oră din trei şi ar fi fost, nu ca profa de bio – Albu –  care declanşa ovaţii de bucurie când apărea în uşa clasei de parcă venea vacanţa, dar un pic, doar un pic mai moale, poate că istoria, măcar parte din ea ar fi avut loc şi-n ghiozdanul meu virtual, ăsta de-l port mereu cu mine.

Gata cu Mosora, aproape. Ieri am revăzut Girl, interrupted ş-am aflat, cu câteva precizări preţioase furnizate de istoricul de serviciu 24/7 Realdo,  că americanii plecau în Vietnam pe bilete de loterie. În cadrul unei emisiuni televizate, un nenea extrăgea dintr-un butoi date calendaristice, să zicem 3 ianuarie, 15 august, 27 mai ş.a.m.d. Erai născut atunci – gubai America wherever you are, death here I come! (în film tragicul e portretizat perfect de o nebună care priveşte emisiunea şi la fiecare dată anunţată urlă hohotind de râs: Bingo! Bingo! Bingo!)

Există ceva mai rău decât să fii trimis obligatoriu să mori? Îhâm. Indiferent că eşti expediat forţat ca-n ’60 (varianta B era să refuzi, dar asta însemna ostracizare socială şi închisoare) sau că alegi Afganistanul ori Irakul ca-n mileniul trei, există ceva mai rău.

Ai putea fi sora, tatăl, iubita, mama, soţia ori fratele recrutului şi să-ţi petreci fiecare zi în incertitudine, aşteptând deznodământul. Cum faci chestia asta? Păi evident că singura cale de a obstrucţiona sinuciderea psihică lentă e negarea. Lui nu i se va întâmpla asta. Asta e a treia misiune, s-a întors din primele, se întoarce şi din asta. Dintre toţi soldaţii, n-o să-l ia tocmai pe el. Va fi bine, Va fi bine. Va fi bine. Şi te minţi aşa în fiecare zi şi cu fiecare zi care trece începi să crezi cu tărie că tu ştii mai bine decât gloanţele, decât bombele, decât arbitrariul, decât războiul, decât moartea.

Într-una din zilele ăstea, o zi ordinară în care copacii verzi râd în soare, copiii vecinilor joacă fotbal pe peluză, iar tu întinzi pe sârmă o cămaşă de-a soţului tău care-ţi părea a mirosi nefiresc şi pe care abia ai spălat-o, totul se termină cu un Mosora în dublu exemplar. Doi militari la fel de impecabili precum impenetrabili păşesc apăsat la uşa ta. Salută şi întreabă: Sunteţi doamna D? Bâigui un da, în timp ce negarea funcţionează la capacitatea maximă. La tine în creier şi-n suflet şi-n tot e o tornadă de nu nu nu nu nu nu nu. Dar e prea târziu, pentru că în adâncul tău ştii de ce eşti întrebată asta şi ştii ce vor spune, nu cu exactitate, dar ştii. Cu exactitate vor spune: Doamnă, soţul dumneavoastră a murit în locul cutare ucis în felul cutare. Secretarul Ministerului Apărării vă transmite sincerele sale condoleanţe şi vă asigură de sprijinul său. Imediat ce vor fi disponibile mai multe detalii, vi se vor comunica. Şi atunci, deşi erai convinsă că nu poţi face asta cât timp eşti încă în viaţă, îţi părăseşti corpul. Te ridici deasupra peluzei, undeva la nivelul drapelului care flutură pe casă şi te uiţi la un film SF. Doi Mosora stau în faţa ta şi-ţi recită o împuţită de poezie. O poezie împuţită. Au învăţat-o pe din cap, se vede pe feţele lor. Dau din gură de parcă nu ar fi a lor. Şi te vezi şi pe tine, paralizată. Te uiţi la ei, dar de fapt nu te uiţi, că eşti deasupra. Îi auzi, dar de fapt nu-i auzi, că nu eşti acolo, eşti Nicăieri. Eşti la fel de inexistentă ca soţul tău în momentul acela. Şi pentru că nu exişti, e perfect normal să nu poţi gândi, să nu poţi pune întrebări normale de genul: există ceva mai rău de atât?

Evident că nu. Nu pentru tine. Pentru tine nu există mai rău de atât, cum nici pentru omul pierdut nu există mai rău. S-a sfârşit. Însă pentru cei doi militari din faţa ta aceasta e doar una dintre însărcinările slujbei. Peste câteva ore, vor fi din nou mesagerii morţii. În acelaşi soare, însă pe o altă peluză. Sub acelaşi drapel, dar în faţa unui altui om căruia îi vor reteza aceeaşi negare cu aceeaşi împuţită de poezie.

Pentru mine, care nu sunt nici cel plecat, nici cel ori cea căruia i-a fost sfârşită crunt aşteptarea, nici mesagerul implacabil, cel mai rău e să dai vestea. Să respecţi protocolul fără să clipeşti. Să frângi speranţa fără să clinteşti. Să întorci spatele durerii, fără să atingi ruda cea mai apropiată. Să taci mâlc atunci când eşti întrebat de ce.

Dramatizarea scalei durerii, realizată  (şi scenarizată) de regizorul Oren Moverman, avându-i ca protagonişti pe Ben Foster, Woody Harrelsson şi Samantha Morton, se află în pelicula The Messenger (2009). Turnaţi-vă ceva tare înainte să daţi drumul filmului şi trimiteţi persoanele sensibile la culcare. Acesta nu e un film care să vă placă, e portretul suprarealist al neputinţei.

Anunțuri