Etichete

, , , , , , ,

Sau „Unde eşti copilărie, cu alaiul tău de … cărţi”.

Cărţi?!? Iar cărţi?!?

Cuvânt înainte înapoi:

Dragă cititorule,

Dacă te-o adus barza fără cravată de pionier la gât, să-ţi fie ruşine. Eşti inadmisibil de tânăr, deci, du-te în cămară şi stai acolo până ai vârsta necesară să te enervezi că alde piţi face (sic) baloane orbit(ale) în autobuz.

Însă dacă unul din visele copilăriei tale era să primeşti tresa galbenă care se asorta cu dunguliţa mijlocie a cravatei şi-ţi dădea verde să-i torni pe chiulangii clasei şi să mai fii şi felicitat de tovarăşa pentru asta (ba, că vei fi primul pe listă pentru orice tabără), ia loc, că pun de-un ceai de cicoare (Pepsi n-o să avem decât peste vreo mulţi ani) şi-ţi reamintesc că:

Atunci când eram noi şoimi falnici şi bravi pionieri ai patriei noastre scumpe Republica Socialistă România, preaiubiţi copii ai multiubitului răposat Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi al savantei cu moţ tapat Elena Ceauşescu, se întâmpla un paradox minunat, fără precedent ori manifestări ulterioare similare. Deşi odrasle ale unui cizmar bâlbâit ş-ale unei toante megalomaniace, sloganul nostru era: Mamă, unde eşti? Bate-mă de vrei, numai cumpără-mi o bibliotecă mai mare.

Asta se întâmpla, dragii mei, din cauza aniversărilor.

Dacă nu erai vreun pui de uliu PCR sau dacă ai tăi nu conduceau o Dacie neagră cu număr care începea cu A de la Armata e cu ei, erai clar un viitor subnutrit Om al Muncii. Asta însemna, printre cozi şi făcut frigul la aragaz, că beneficiai anual de cel puţin o aniversare de intelectual şi cel mult o aniversare plus o onomastică (ai noştri, se gândeau că dacă ne botează Măria şi Ştefan, avem să sfinţim locul în aşa hal, că până şi cravata roşie are să pălească de invidie – între noi fie vorba, nu s-au înşelat prea tare) de cărturar veritabil.

Cu câteva săptămâni ‘nainte de evenimentul cu pricina dădeai alarma prin cartier şi prin clasă că vine ziua ta şi aşteptai cuminte efectele bârfei – în cazul cel mai fericit, zvonul circula regulamentar şi urma să ai mai mulţi invitaţi decât felii de tort, ceea ce nu era problema ta, deloc. Până la ziua Z, cuminţenia ieşea din vigoare şi te apuca o nerăbdare de nestăvilit care te făcea să răscoleşti casa până în cutia cu şurubelniţe şi borcanele cu murături, să vezi măcar ce ţi-o luat mama, dacă la vecini era oarecum dificil să investighezi. Din părţi. În cel mai fericit caz, dădeai peste bomboanele pe care urma să le duci la şcoală şi de care – evident – n-aveai voie să te atingi, că, deh, erai sărbătoritul şi trebuia să suferi pentru asta.

În noaptea din ajunul preaşteptatei zile, te băgai în pat mai devreme decât galinaceele, da’ nu ca să faci nani, ci ca să rezolvi exerciţii cu teoria probabiliţăţilor cadourilor ce te vor fi copleşit a doua zi. Ca de fiecare dată, imaginaţia bătea matematica la fundul gol. Şi erau acolo maşinuţe de poliţie teleghidate şi roboţi asemenea şi trenuleţe electrice şi păpuşi care plângeau să le dai mâncare şi case de păpuşi şi tetris-uri d-alea de televizor cum are vecinu’ al cărui tată lucrează în străinănate şi casete cu Michael şi cu Samantha Fox (asta mai ales dacă erai un băieţel inocent) şi adidaşi şi blugi prespălaţi şi raiaţi şi muulte alte minunăţii de care uneori ştiai doar din poveştile altora.

Şi iată-te, în sfârşiiiit, ferchezuit şi fremâtând cum aştepţi cu sufletul la gură să sune soneria. N-ai voie să stai pe canapea, că deranjezi cuvertura, aşa că te lipeşti de geam şi scrutezi după primii veniţi.

Mă, da’ mare prost eşti. Eşti incurabil, zău..

Păi, n-ai păţit, măi fraiere, la fel şi anul trecut? Şi anul dinainte? Şi tot aşa…

Trezeşte-te, bezmeticule, că şi de data asta tot cărţi primeşti.

Da, dragii mei, aniversările noastre erau invariabil egale cu un teanc de cărţi. Iar dacă mămica se avea bine cu tovarăşa, te pricopseai şi cu o culegere de Gheba. Şi dacă mamele colegilor tăi nu discutau între ele (şi nu discutau), te alegeai şi cu notoriul Cuore, inimă de copil în triplu exemplar, cum am păţit io într-un an. N-are nimic, scapi de ele la prima aniversare a altuia, să sufere şi el, doar misery loves company. În orice caz, aveai cu ce spăla ruşinea, fiindcă neapărat printre mamele prietenilor tăi se găsea măcar una care nu se omora cu lectura. Sărmana femeie, trebuia să se învârtă cumva de un cadou, iar cum economiile se duceau integral la CAR, salvarea era dulapul din dormitorul conjugal. Acolo, în spatele lenjeriilor apretate, se găsea împărăţia şpăgii. Ar fi fost oarecum nepotrivit să-ţi trimită în dar un pachet de Kentane sau o Alvorada, aşa că alegea, draga de ea, cu sufletul tulburat de pierdere, un săpunel şi-un şprai Fa, face-te-ai mare şi frumos. Înapoi şi corectăm. Tu oricum o să te speli tot cu săpunul de casă de la mamaia, fiindcă articolele de igienă imposibil de procurat din reţeaua oficială de metalo – chimice, vor fi fost confiscate de propria-ţi mamă, care le va găsi un locşor călduţ în propriu-i regat al şpăgii cu scopul de a fi relocate cu proxima ocazie într-un alt dormitor conjugal.

Aşa că, volens – nolens, la sfârşitul zilei blestemate în care speranţele tale fuseseră din nou îngropate sub coloana infinită a educaţiei compuse din Povestiri Istorice vol III, Fram, ursul polar, Prinţ şi Cerşetor, Crăiasa Zăpezii şi alte bucăţi preţioase de maculatură nepropagandistică, te băgai în pat c-o carte mână, şi-ţi făceai pierdut necazul prin alte lumi. Din când în când, atunci când becul pâlpâia înfrigurat, şopteai câte-o rugăciune să nu se ia curentul.

Somn uşor, puişor, până la anul îţi cresc alte vise.

Podul de piatră s-a dărâmat,

A venit apa şi l-a luat,

Vom face altul pe râu in jos,

Altul mai trainic şi mai frumos.

Şi-ncălecai pe-un cotor de carte, că d’asta’vuserăm parte.

Anunțuri