Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Into Temptation (2009)

Nu m-am gândit niciodată ce-ar putea auzi urechile unui preot în timpul spovedaniei. Actul dezvăluirii consumă prea mult sine, e prea reflexiv, nu-ţi lasă fărâmă de energie să te gândeşti la cei ce aşteaptă în urmă-ţi izbăvirea ori la cel ce ţi-o oferă în numele Domnului.

Şi iată-mă de cealaltă parte a confesionalului, virtual evident. În paranteză: mereu mi-a fost niţel ciudă pe catolici pentru ritul lor şi logistica din spatele lui. Intri frumuşel în cabină şi-i susuri preotului din spatele grătarului minuscul: Părinte, iartă-mă pentru ce n-am păcătuit. De ziua mea mă voi sinucide.

Omul din preot se cutremură şi-ncepe să te tragă de limbă, pe unde stai, ce zodie eşti, cu ce te ocupi şi alte detalii semnificative. Omul din preot e mai bătrân decât preotul din om, deci începe să te caute prin cartier, la bibliotecă şi în cluburi XXX. Pentru că el încă mai crede în tine şi… e ceva familiar în vocea ta. Ceva ce-l tentează să rupă taina.

Gran torino (2008)

Şi Clint Eastwood ar trebui să se confeseze. Nu actorul, deşi poate nici lui nu i-ar strica un pic de aerisire a Camerei Secrete, ci moşul cinic şi acru pe care-l interpretează. Nu pentru că ar dispreţui pe toată lumea de pe strada lui. Nu fiindcă e un naţionalist care scuipă ostentativ în faţa doamnei (ha)Mong ce şade pe veranda casei de lângă el. Nici măcar pentru că scoate puşca la oricine are tupeul să pună neinvitat piciorul în peticul său de peluză străjuit de steagul înstelat. Ci pentru că nu prea mai are timp, dar mai are un pic de suflet ce va fi curând revendicat de nepoţii bătrânei de vizavi. Şi nu doar sufletul, ci chiar şi ultimul lucru care-i mai aduce morocănosului un zâmbet pe faţă din când în când. Maşina, bineînţeles.

Bijuteria pe care-o ţine pitită sub prelată în garaj, în timp ce el se dă prin oraş cu o camionetă prăpădită. Aia pe care Thao vrea s-o fure într-o noapte şi nu reuşeste, căci bătrânul militar doarme ca-n tranşee, cu un ochi deschis şi unul deschis.

Aşa şi, veţi zice, s-au făcut jdemii de producţii cu moşi nesuferiţi pe care-i înmoaie câte un puşti a(ma)bil. Apăi s-or fi făcut, dară nu toate-l au drept conducător de joc pe maestro Eastwood şi nici n-au grand finale ca Gran Torino.

Singurul reproş. E o scenă în care bătrânul soldat e pus să socializeze cu tineretul asiatic. Îmi pare că interesul pe care-l arată faţă de Thao, contravine flagrant imaginii pe care Clint o impregnează personajului, respectiv îl îndrăgeşte subit pe ăl  ce tocma’ încercase să-i şutească diamantul pe roţi. Dă cu zecimale, zău.

Amintiri din epoca de aur – Tovarăşi, viaţa e frumoasă! şi Dragoste în timpul liber (2009)

Cristian Mungiu rămâne pe locul câştigat cu 432, adică pe 1. Am văzut primele dintre filmele seriei şi treaba e că am râs cu lacrimi. Amintirile sunt filmuleţe care exploatează legende urbane ale epocii ruginite: a cu activistul în inspecţie, a cu vânzătorii de aer, a cu miliţianul lacom şamd. Acu’ ar fi de-a dreptul blasfemie curată, pură şi imaculată să mă apuc să povestesc ce şi cum, mai ales că-s filme scurte. Mai zic doar că actorii-s aleşi pe sprânceană, scenariile impecabile, decoruri şi locaţii pe măsură (comunismul redat până la cele mai fine detalii), iar de regie deja v-am spus. Favorite între episoade: activistul la sat, miliţianul idiot, scuzaţi pleonasmul, şi vânzătorii de aer. Apropos de ăştia din urmă, câte prăji şi casate am mai mâncat pe maculatura dusă la colectare când eram copil, he he…

Invictus (2009)

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds and shall find me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate
I am the captain of my soul.

Şi aşa ne întoarcem la Clint Eastwood şi la bijuteria lui, de data asta regizorală, pusă pe roţi de Morgan Freeman în rolul lui Madiba, mai cunoscut ca Nelson Mandela. Poemul de mai sus, semnat William Ernest Henley, a fost cel puţin în film – ce mă chinuie cel mai tare la filmele de inspiraţie istorică e că uneori nu poţi determina unde se termină faptele şi unde începe fabulaţia – motorul rezistenţei şi speranţei lui Madiba în cei 27 de ani de închisoare. Ce e cert despre istoria din spatele filmului, conform Wikipedia, este că Mandela i-a incurajat pe sud-africanii de culoare să susţină echipa de naţională de rugby, pe care până la alegerea sa ca preşedinte o huleau, întrucât reprezenta la scară mică apartheidul – cei mai mulţi dintre membrii echipei erau afrikaners – albi. Un film despre ceea ce ar trebui să împărtăşească o echipă sportivă şi o naţiune segregată de oprimare – unitatea. Despre tăria de a-ţi păstra intacte virtuţile atunci când a-i putea să le terfeleşti în numele unei prezumtive dreptăţi. O poveste care m-a durut şi mi-a oblojit rănile totodată, fiindcă mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la românii mei care au rămas cu jumătate de viaţă în epoca de aur şi le e greu să renunţe la trecut, să ierte şi să păşească demni, singuri căpitani ai destinului şi sufletelor lor. Şi mi-e imposibil să nu sper, să nu cred în mai bine la rându-mi.

Anunțuri