Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

Happy-end la holocaust

Sunt o fiinţă sensibilă, dresată aproape exemplar de mami şi de alte “mami” de prin societatea-mi că nu-i frumos şi, mai ales, moral să abordezi probleme sensibile aşa cum faci cu treburi mundane, hârşâite, cu trivialităţile zilei.

Din cauza acestui dresaj, până acum vreo doi, trei ani, n-am putut suferi bancurile cu Dumnezeu. Mă lua urticaria. Iei la mişto cireaşa ierarhiei valorilor umanităţii, eşti vizibil în offside, scuză-mă.

Undeva pe parcurs, nu ştiu exact unde, fiindcă schimbarea asta a fost tranzitorie, m-am re-dresat. Am reuşit să separ cu un gând de bisturiu pe dumnezeul bancurilor de Dumnezeul meu şi să râd pe bune la glumele ce aminteau divinitatea.

Cam aceeaşi chestie şi cu bastarzii învinşi ai lui Tarantino…

O să încep cu genericul de final pe care schimbam impresii cu Realdo. Printre altele (superlative), mi-a zis cam amărât ceva de genul: din păcate, în realitate nu s-a întâmplat aşa. Îmi pare greşit să raportezi ficţiunea croită pe întâmplări reale la realitate, la fel cum e greşit să raportezi dumnezeul bancurilor la Dumnezeu.

Ficţiunea, aşa cum frumos a spus Filip Florian la FILB anul acesta, are tocmai acest atu în faţa istoriei: o poate rescrie fără niciun fel de compromisuri sau riscuri. Îşi permite luxul ăsta şi e obligatoriu să şi-l permită, altfel am fi pierduţi. Fără aceste mici mari minciuni ale artei, lumea ar fi o nesfâşită pădure a spânzuraţilor.

De unde îmi scot imaginara pălărie în faţa lui Tarantino, căci a visat pentru mine şi milioane de cinefili un sfârşit măcar vag echitabil al războiului care a tăiat atât de adânc în carnea, sufletul şi memoria omenirii.

TARANTINO

Am înghiţit Pulp Fiction cu sughiţuri, însă n-aş putea pune degetul chiar pe rănile filmului. Domnul Controversă a mai recuperat în ierarhia-mi personală cu Reservoir Dogs (splendid) şi Kill Bill care e fără dubiu demn de termenul masterpiece. Violenţa suprarealistă, adeseori acuzată, a ultimelor producţii marca Tarantino, o percep ca ingredient indispensabil redării cu acurateţe a cruzimii şi lipsei de scrupule caracteristice tipului uman care pare a-l fascina pe regizor şi despre care noi românii zicem: “e negru în cerul gurii”.

În faţa mea, maestrul Quentin şi-a câştigat majusculele graţie bastarzilor învinşi, mai pe larg:

Casting şi personaje

Distribuţia e ireproşabilă: Brad Pitt alias Lt. Aldo Raine, comandatul de trupă rasat şi curăţel face un American Hitler de tot râsul şi plânsul la un loc. A nu se înţelege că Pitt joacă tocmai bestia, ci omologul acesteia; micile diferenţe constau în limba vorbită şi … cam atât, căci negri în cerul gurii sunt amândoi.

Christoph Waltz, un actor pe care dacă l-am mai întâlnit, nu l-am şi remarcat, interpretează personajul central, respectiv pe colonelul Hans Landa, un nazist ce adulmecă sângele de evreu precum câinele poliţist dresat exemplar care nu dă greş niciodată. Pe Hans Landa l-am asimilat ca simbol al dezumanizării perfecte, independente de scop, totalmente dependentă de mijloace. Quelque chose – ul personajului e dat de atitudinea de Hercule Poirot, expusă prin fiecare detaliu al compartamentului, verbal sau nu. Ca o pisică care se joacă de-a finalul cu şoarecele ameţit şi terifiat până în vârful cozii, colonelul îşi mută victimele de pe o labă pe cealaltă, le zâmbeşte părinteşte, le şantajează fără perdea, le întoarce spatele vădit dezinteresat, doar pentru a se reîntoarce cu lovitura de graţie.

Melanie Laurent alias Shoshana Dreyfus, evreica scăpată (?!) din bătaia revolverului său, nu e cu nimic mai prejos. În aparenţă caracter episodic şi inofensiv, Shoshana urzeşte din cabina proiectoarelor cinematografului pe care îl conduce, planul destinat să-l facă pulbere pe Hitler – la propriu.

Arhitectul nevoit al răzbunării evreicei este Fredrick Zoller, interpretat de Daniel Bruhl, un soldat german care a devenit emblemă a eficacităţii armatei germane omorând de unul singur trei sute de inamici. În povestea decodificată Zoller este prototipul individului orbit de propria megalomanie.

Dintre bastarzii învinşi, trupa de mercenari condusă de Aldo Raine, mi-au rămas pe retină Til Schweiger, actorul din spatele sergentului Hugo Stiglitz, şi Eli Roth, respectiv Donny Donowitz şi bâta de baseball cu care face chisăliţă mecla nazistului ce “refuză onorat” oferta lui Raine de a scăpa nevătămat trădându-şi camarazii.

Povestea

Este aproape irelevantă, doar un pretext. Inglouriuos Basterds (pronunţie germană) e tipul de film la care, dacă urmăreşti (mai ales) povestea, pierzi esenţialul.

Chestii tehnice la care nu mă pricep

Ca o clanţă ce mă aflu vizavi de critica profesionistă de film, îmi permit tupeul de a remarca abuzul binevenit de cadre statice (tare mi-ar plăcea în varianta teatrală), prim planuri şi gros planuri, mai pe scurt atenţia scrupuloasă la detalii şi la modul în care acestea contribuie la realizarea suspansului şi a veridicităţii. De urmărit cu atenţie scena de la restaurant, unde este decisă difuzarea în premieră în cinematograful Shosanei a filmului despre faptele “eroice” ale lui Zoller. Landa, chemat pentru investigaţii asupra prezumtivei proprietare franţuzoaice de cinema, îi recomandă un ştrudel – “nu-i rău deloc”. În timp ce Shoshana, confruntată cu ucigaşul familiei sale, tremură insesizabil de teama de-a nu se desconspira, directorul de imagine ne prezintă ca element esenţial frişca de pe ştrudel. Mi-a părut bestială discrepanţa; reprezintă exact tactica omului speriat de-a-şi fixa privirea şi atenţia pe un lucru absolut nesemnificativ, pentru a-şi putea controla reacţiile.

Genială şi scena cu nazistul care respinge propunerea lui Raine de a trăda Führer-ul. Imediat după ce Donny îl execută, e chemat la apel un alt prizonier căruia i se face aceeaşi propunere: trădezi sau mori. Ce? Vreţi să vă zic mai departe? Mergeţi, dom’le, la film! Ce-i aici, cinema la tine acasă? :)

Şi alte nimicuri excepţionale

Mă enervează la culme filmele americane în care Hitler vorbeşte engleză. E atât de neautentic, iar engleza vorbită cu accent german la fel de jalnică. Hitler a fost – conform propriei viziuni – cel mai neamţ din Deutschland, deci lăsaţi-l, fraţilor, să şprăhuiască pe limba lui, aşa cum face Tarantino.

Un Hitler umilit, incapabil, isteric precum o damă la menstruaţie – ah, cât mi-am dorit să văd aşa ceva!

Treaba cu uniforma: După război soldat sau colonel, toţi se leapădă de uniformă şi de trecut. Şi atunci cine sunt criminalii, cum îi găsim, cum îi ostracizăm? A găsit Aldo Raine alias the beautiful mind of Tarantino, leac şi de cojocul dat jos. Mai mult nu zic. :D

Într-o găoace

Cuvinte potrivite are comentatorul / comentatoarea de pe IMDB citat/-ă mai jos – Inglouriuos Basterds e un roller-coaster, un vârtej nebunesc de sentimente contradictorii din care poţi să ieşi oricum altcumva decât întreg. Câte o reverenţă către cei care m-au impresionat cel mai puternic, Quentin Tarantino şi Christoph Waltz.

Tarantino doesn’t care if he offends, if he steps all over stereotypes and clichés, this is film making at it purest. It’s great to see a film maker whose work clearly isn’t interfeared with by the powers that be. Tarantino is a master of effortlessly cranking up immense tension and suddenly mixing it with laugh out loud moments; you’re not sure if you should be looking away in disgust or rolling around laughing, either way it’s a roller coaster and one not to be missed!”

P.S. Trailer-ele nu sunt disponibile pentru embed, însă le puteţi vedea la sursă.

Anunțuri