Etichete

, , , , , , , , , , , , , , ,

Dor de bibliotecă, copil de bibliotecă… această madlenă e despre amândouă.

Mereu m-am simţit străină de lume, habar n-am de ce. Poate că unii dintre noi sunt decupaţi aiurea de mama natură şi, indiferent de circumstanţe, le e greu să-şi găsească locul şi rostul acolo unde li se spune sau îşi spun că s-ar afla. Poate că, pur şi simplu, nu au un loc, iar rostul lor e să bântuie la nesfârşit. Poate că lumea e străină de ea însăşi şi poate că singurătatea – solitudinea – e singura instanţă în care suntem întregi.

De curând am realizat că aş fi compromisă, dacă cineva m-ar obliga să socializez zilnic. M-am nevoit – moral – să fac asta pentru o vreme şi, o dată curse câteva săptămâni, simţeam că asist la funeraliile timpului şi spaţiului personal; mă simţeam prizonieră. Am dat-o naibii de moralitate şi mi-am văzut singură de ale mele. Ce uşurare! E grozav, fenomenal, supercalifragilistic şi restul sinonimelor la un loc. Nepreţuit.

Singurul companion pe care l-am suportat cu drag (aproape) dintotdeauna a fost cartea. Avem o istorie frumoasă eu şi cărţile. Eram printr-a doua, când mama a început să mă fredoneze excesiv cu cititul; eu nici gând n-aveam. Azi aşa, mâine iar, până într-o seară când i-a expirat răbdarea. Probabil refuzasem cu înverşunare, asta nu mai ştiu, ştiu doar că mi-a tras vreo două, mi-a proptit în braţe o carte subţirică şi a zis ceva. Îmi amintesc scena, ca şi cum o părăsisem şi contemplam de la distanţă. Eram ghemuită pe canapeaua roşie, sprijinită într-o pernă mare, cu cartea rezemată de genunchi şi lacrimile curgând şiroaie pe obrajii fierbinţi şi dureroşi, udându-mi gâtul şi bluza. Era ceva cu poezii scurte şi avea ilustraţii în creion deasupra fiecăreia. Vedeam totul în ceaţă din cauza lacrimilor şi mă chinuiam să articulez cuvintele printre sughiţuri. Mă gândeam c-o urăsc pe mama şi cărţile şi c-o să mă fac mare şi n-o să mai citesc nimic, absolut nimic.

Paradoxal, peste un an, doi, îmi voi fi luat câteva scatoalce zdravene tocmai pentru că citeam cu prea multă dedicaţie. (zic să nu săriţi peste link, întregeşte istoria)

N-aş putea să spun cum s-a transformat indiferenţa-mi faţă de cărţi în adicţie incurabilă; cea mai potrivită expresie e pe nesimţite, aşa cum se întâmplă uneori şi cu dragostea de oameni. Peste puţină vreme citeam frenetic, de parcă volumele mi s-ar fi făcut cenuşă în palme, dacă nu le terminam îndeajuns de repede. Cărţile îmi erau acum un soi de fluid vital precum apa ori sângele. Îmi alungau sentimentul straniu pe care atunci nu-l puteam încă defini, fiorul acela rece de alienare; mă încălzeau, mă făceau să mă simt în siguranţă şi liniştită.

Când am terminat toate volumele de poveşti nemuritoare, seria Jules Verne, Cireşarii şi romanele franţuzeşti de aventuri din biblioteca familiei, m-am mutat la “Judeţeană”, adică aici:

BibliotecaGeorgeBaritiuSursa: www.aboutromania.com/libraries.html

Ştiţi ce e, nu? Pa-ra-di-sul – singurul care putea exista pentru mine. (Nu mi-aş fi imaginat vreodată că voi putea să revăd un loc atât de drag, să mă pierd iar printre rafturile înalte, burduşite cu volume, de la 200 km distanţă, cu doar un click.)

N-am avut vise de mărire, nici măcar copil fiind. Visele mele erau mici şi gingaşe ca nişte gâze cu buline pe aripi; includeau invariabil pădurea şi misterele ei şi multe, multe descoperiri fantastice. De aici, probabil, şi dragostea pentru cărţi.

Nu m-am visat, deci, niciodată prinţesă, aşa cum fantazează majoritatea fetiţelor (e adevărată povestea asta sau inventată de băieţii dornici să-şi afirme vitejia salvând domniţa din turn din ghearele zmeului?). Însă ajunsă la “Judeţeană”, mă simţeam într-adevăr ca o fiinţă cu sânge albastru. Eram o privilegiată. Clădirea impozantă a bibliotecii, cu statuia lui Bariţiu la intrare, era castelul meu în care puteam rătăci în voie. Bibliotecarele erau slujnicele tăcute şi respectuoase care-mi luau pelerina brodată, adică permisul, şi îmi deschideau uşile înalte, sculptate ale saloanelor, ale cărţilor. Câte lumi acolo, toate la picioarele mele, aşteptând cuminţi să fie explorate din scoarţă în scoarţă!

În schimb, o dată cu mutarea la “Judeţeană” şi descoperirea lui Sir Arthur Conan Doyle, am început să mă visez detectiv. Să urmăresc cu sârg indiciile până la mârşavul criminal, pe care îl voi ridiculiza în faţa unei onorabile şi înmărmurite asistenţe, aşa cum obişnuia să facă mentorul meu fumător de pipă, şi, apoi îl voi preda poliţiei. Ah, ce fericit-aş fi fost! Mă bufneşte râsul, căci îmi dau seama acum că acel mic şi brav Sherlock Holmes trăieşte încă bine merci în mine, dă din picioare şi iese, din când în când, la iveală prin reclamaţiile depuse la diverse organizaţii ori lăcrămaţiile postate pe blog, anunţând victorios: am găsit făptaşii, luaţi-i, pedepsiţi-i! :))))))) Ce copil nebun şi neobosit!

Îmi amintesc mai ales zilele de iarnă în care dârdâiam în troleibuz câte jumătate de ceas, cât îi lua balaurului de fiare ruginite pe nume “31” să se târască din capătul Răcădăului

racadau_01Sursa: emi.floaredecolt.org

până la celălalt capăt, Livada Poştei,

LivadaPosteiSursa: cristache.freehostia.com

unde se-nălţa din troienele uriaşe de zăpadă cea de-a doua mea casă, biblioteca. Mă scuturam de turţuri şi fulgi pe scara interioară a intrării, apoi intram în holul căptuşit cu fişete şi mă descotoşmăneam la garderobă. În câteva minute, mi se înroşeau obrajii de la zăpuşeala din bibliotecă şi mai trebuia să dau un pulover jos. Realizez acum că, asemeni oamenilor, cărţile nu pot vieţui fără căldură.

În adolescenţă, mi-am încheiat primul capitol al istoriei cititului cu Rocambole, al lui Ponson du Terrail, vreo douăzeci, poate mai multe, volume. Mi le împrumuta o prietenă de-a mamei care vindea cărţi la o tarabă în centrul Braşovului; mereu cu menţiunea ai mare grijă, trebuie să arate tot ca nouă după.

Încă n-am găsit răspuns la întrebarea cum am putut trăi fără ele ani de-a rândul. Pe la şaptesprezece ani mă apucasem de siropuri; citeam cam una pe zi, până m-am plictisit. Încercasem cu ceva vreme în urmă religiile lui Eliade, dar mă refuzaseră şi am sărit în extremă. Apoi linişte. Citeam din când în când câte-o carte, recomandată de profesori sau culeasă de prin biblioteca cuiva, nu conta prea mult autorul ori genul, de plictiseală…

Cititul e un drog alb, dacă îl laşi o vreme şi începi să te intoxici cu diverse narcotice ieftine,  te lasă şi el pe tine.

Mă iertaţi, m-am luat cu vorba… De fapt vroiam să spun numai că mi-e tare dor de bibliotecă, de liniştea ei şi de mirosul greu al anilor trecuţi peste paginile cărţilor.

Pies tardiv şi foarte important: adeseori mi-a apărut întrebarea cum aş prefera să mor. N-am găsit un răspuns potrivit, pentru că mă chinuiam să-l găsesc pe cel mai echitabil. Nu există aşa ceva. Vreau să mor citind.

Anunțuri