Etichete

, , , , , , , ,

Lumea crede că aici intri băiat şi ieşi bărbat, ca şi cum armata ar avea acea putere magică de a schimba ceea ce eşti, dar adevărul este că noi nu suntem sănătoşi la cap, nici când intrăm, nici când ieşim, numai că acum cântăm foarte bine imnul şi ştim arte marţiale.

„Nebun” nu este chiar cuvântul potrivit. Nici unul dintre noi nu crede că puşcaşii marini apără străzile din paradis, dar cât de sănătos la cap poţi fi dacă vrei să ajungi acolo primul? Pot să mă detaşez de lucrul acesta şi să observ într-un fel rece, calculat, ştiinţific ceea ce este: nu este nebunie, ci, mai degrabă, o genă primitivă ne solicită unora dintre noi să fim cei mai buni, cei mai bravi, ăi mai tari dintre cei tari sau “cei mai dârji”, cuvinte născocite de tupeiştii care se ocupă de relaţii publice ca să ne ajute să nu ne mai simţim ca nişte neanderthalieni surescitaţi.

Nu am ajuns puşcaşi marini pentru că nu ne-am găsit locul în altă parte sau pentru că am fost nişte singuratici în adolescenţă, cărora nu le-au păcut jocurile de echipă. Sau pentru că nu ne-am permis să mergem la facultate, sau pentru că am fost manipulaţi de ofiţerii de la centrele de recrutare, sau pentru că ne-au părăsit iubitele şi am simţit că trebuia să facem o demonstraţie de forţă.

Nu am avut copilării nefericite şi nici părinţi alcoolici, nu am urât matematica, nu am chinuit copiii slăbănogi pe terenul de joacă şi nici nu am dat foc garajelor.

Şi nu ne-am înrolat fără să ne fi gândit la asta şi nici nu s-a întâmplat ca, odată ce am fost admişi, să nu ni se dea timp să ne gândim la asta. Credeţi-mă, lipsa de somn, raţionalizarea mâncării şi carturile te fac să te gândeşti al dracului de mult dacă mai vrei sau nu să fii puşcaş marin. Nu am fost pedepsiţi. Nu ni s-a spălat creierul. Sufletele noastre nu au fost distruse.

Pur şi simplu nu puteam face altceva decât să ne înrolăm.

Nu suntem croiţi pentru altceva. Am fost puşcaşi marini şi când am intrat şi când am ieşit. Nu vrem să primim ordine.

Fragmentul e rupt din jurnalul „Din Bagdad, cu dragoste”, scris de locotenent-colonelul Jay Kopelman în colaborare cu Melinda Roth. Am găsit cartea la un târg organizat acum vreo două săptămâni la Palatul Şuţu, pe taraba unei edituri anonime (Quality Books), categoria 5 lei bucata. Pentru că javra mică şi adormită de pe copertă parcă zicea pick me, pick me, mi-am zis – vorba neguţătorilor indieni, privitul e gratis. Am dat peste povestea unui câine irakian botezat Lava de puşcaşii marini din batalionul omonim, găsit – hrănit – alintat – protejat tot de ei şi extras din Irak cu aportul unei alte armate de oameni care (în mare parte) n-aveau nimic de-a face cu armata.

Am cumpărat cartea nu pentru happy-endul promis pe şleau în sinopsis, ci pentru că presimţeam pasaje precum acesta. Expresiile „stres post – traumatic” şi „soldat în Irak” au acum cu totul alt sens. Mi-a plăcut foarte mult faptul că Jay Kopelman nu s-a victimizat niciun moment, pentru că, presupun, tentaţia de a spune lumii cum ai trecut tu prin iad şi ai supravieţuit e destul de mare şi că nu s-a dat mare viteaz, ci a subliniat simplu faptul că războiul e dincolo de înţelegere şi morală.

Anunțuri