Etichete

, ,

(Moromeţii vechi şi noi încep aici)

Am întrebat-o pe mamaia de fotograf. Spune că a vândut  (casa) şi a plecat. Şi acum nu mai e fotograf în sat? Dă din cap a da. Asta înseamnă “nu”, că e bulgăroaică. La ea datul din cap de la stânga către dreapta e “da”, iar mişcatul bărbiei de sus în jos e “nu”, ca nelumea. Apropos de bulgari, pe aici când te dovedeşti tare de cap şi nu pricepi de vorbă bună, eşti întrebat: Mă, tu eşti bulgar, ce-ai? Insist şi chiar nu mai e niciun fotograf în sat? Cedează eh, e unu’ Costel, un nepot de-al meu… vai de pozele lui, le face acu’ şi ţi le mai dă an…

verde

Mă trimite pe uliţă, câteva case mai încolo, să iau pâine din camera prăfoasă şi supraaglomerată căreia impropriu i se zice magazin. Când mă întorc, mă iscodeşte, cât a fost sucu’, a fost patruzeci (încă nu s-a obişnuit cu noii lei)? Chestia cea mai tare care ar putea să i se întâmple mămăichii e să fie îngropată în bani – e disperată după ei. După ce i-ar strânge în grabă mare să n-o zărească vreo pereche de ochi hoţomani, i-ar îngropa la rându-i (Am un unchi care-a făcut treaba asta cu “ţoalele de moarte” ale întregii familii. Era cam dus departe, sărmanul. Până au descoperit rudele unde le-a dosit, putreziseră toate.) şi apoi s-ar apuca să frământe la scovergi. Mai târziu, ar împărţi rotocoalele de făină prăjită în ulei mult cu vreo vecină, căreia i s-ar jeli că n-are bani nici să moară. D-aia spun că Moromeţii e vii. Dacă n-am, n-am.

Şi ce mai zicea fata de la magazin? Deşteaptă fata…dacă m-ar pune pe mine să vând, o boabă n-aş şti. Da’ ea e deşteaptă, n-am nimic de obiectat.

Zâmbesc la găleata cu apă şi Fairy în care “otrăvesc” vasele. Auzi, mamaie, matale nu ştii carte deloc. De unde ai învăţat cuvintele ăstea: n-am nimic de obiectat?

Eh, dică… stăteam şi eu, când eram mai tânără la fermă cu femeile alea. Tu erai mică… mult mă duşmăneau, că le plăcea de mine la toţi inginerii. Robescu… m-a văzut el o zi două, trei şi m-a oprit la birou.

Dacă îmi zice acum că-i făcea contabilitatea, dau în bălbâială: Păi şi ce făceai mata la birou?

Păi ce să fac? Strângeam patu’ lu ingineru’, dereticam, scuturam, făceam mâncare, dam birou’ cu motorină, toate alea făceam… Avea Robescu un om al lui de şedea şi el mereu la birou. N-avea picioare, sărman… M-am întâmplat şi eu acolo în ziua aia… A dat o femeie cu sapa într-una d-alea, cum îi spune… rămasă de la război…

O mină, mamaie.

Aşa… Dădu cu sapa-n ea. Femeia a murit, lu’ omu’ ăsta şi la încă o femeie de la Găujani le-a retezat picioarele.. D-atuncea Robescu îl ţinea la birou, ca pă mine. Ce mă mai pizmuia lumuliţa cu care lucram… Zicea: Cum faci tu, fă, Gănoaico, de te alege ăştia tot pă tine? Dimineaţa când ne strângeam ciorchine la fermă, Robescu venea şi ne alegea: tu, tu şi tu, rămâneţi la fermă, restu’ la câmp. Eu munceam, dică, nu şedeam ca iei. Mai zicea câte unu’: Ho, Gănoaico, unde te alergi aşa? Zicea că nu ţin rându’, că de-aia eram mereu prima. Ingineru’ vedea, ştia care munceşte şi care şade. D-aci am plecat la Pestriţa, că Robescu nu ne dădea personale.

Ce e alea personale, mamaie?

Porumb, dică. Locuri de porumb… Ce s-a mai bucurat Pestriţa, când ne-a văzut…

Apoi povestea inginerilor alunecă brusc în ale prezentului, cu rugăminţi către nepotu’ prin ale dragostei: Răducule… mâine, după ce te scoli, bei cafeluţa ş-oi mânca, oricând oi avea tu poftă, să tai streinii ăia de la vale, că ne năpădeşte de nu ne mai alegem de ei. Apoi, nu ştiu cum, subiectul e licenţa mea proaspăt dobândită. Eh, mămăică, dacă nu era frati-tu, acu’ mâncai pietre pe stradă. (Frate-miu mi-a fost sponsor oficial pe timpul facultăţii.) Noi râdem de ne prăpădim. Râzi, tu, râzi… da’ când îţi ziceam io să pui mâna pe carte, ziceai: piei, babo, piei!

Asta cu pieile babei e varianta ei pentru „hai, dispari!”, o expresie pe care i-o adresam ori de câte ori începea cu teoriile despre educaţie, adică papara aia la care niciun adolescent nu pofteşte, dar care i se serveşte obligatoriu şi obsesiv de toate rubedeniile la toate mesele.

Mamaia are propriul ei lexic – împărtăşit de majoritatea ţăranilor cu care convieţuieşte, în care „a supăra” e „a canoni”, „a exploda” e „a da cu casa în sus”, „neascultător” e „stricat” (ca în preabinecunoscutu-mi „eşti stricată la cap”), „ a se potrivi” e „a se brodi”, „a lătra” e „a alătra”, „nebun” e „damblagiu” şi tot aşa.

M-am pierdut în peroraţii cu mămăica şi n-am mai apucat să vă zic despre eficientizarea comunicării prin abrogarea întrebărilor de complezenţă. Vine ieri o „ţată” la asta bătrână. Nu tu ziua bună, tuşă, nu tu ce mai faci… ce rost au politeţurile?

Aici toată „lumuliţa” ştie care stângă o freacă pe care dreaptă, cine pe cine a luat ori a lăsat şi de ce, care câţi copii are şi cu ce se ocupă, cine ce vinde şi pe cât, care-o fost ultima oară în vizită la cutare şi de ce i-au murit azi noapte găinile tuşii Mariţa. Un fel de internet fără the page cannot be displayed ori the page cannot be found. There is no error în Vocea Satului. Câtă vreme cineva e treaz şi altcineva nu doarme, informaţia circulă cu o viteză ce-ar crăpa obrazul de ruşine providerilor de servicii internet din orice metropolă. Conceptul de viral aici îşi are muma. Înapoi la neamurile nemuritoare ale lui Moromete:

– Venii, ţată Ioană, să-mi dai nişte chii d-ale matale. Pierdui chiili. Dacă nu le căutai de azi dimineaţă, de mi-a ieşit sufletu’ din mine. Nu e nichieri, parcă le-a înghiţit pământu’… Oi avea mata nişte alea vechi, nici mari, nici mici, s-o brodi vreuna…

Îi măsoară pe arătător cam cât să fie. Aici nu e loc de chestionări, de dat dintr-un colţ în altul, că doar vede toată lumea ce uşi ai şi, deci, ce chii le deschid. O singură cheie de-a mămăichii descuie cel puţin vreo sută de uşi din sat – am văzut scena asta cu cheile împrumutate de câteva ori bune în copilărie – şi viceversa. De unde şi vizita ţaţii.

(va urma)

Anunțuri