Etichete

, , , , , , , , ,

IMG_2600

Haruki Murakami – La sud de graniţă, la vest de soare.

Iubirea e o rochie roşie pe care ai pierdut-o demult, însă amintirea ei e parcă mai vie cu cât trece timpul. Nu  te poţi lepăda de ea, la fel cum nu te poţi lepăda de tine. Nu o poţi sublima, căci

Încearcă să-ţi imaginezi. Eşti ţăran şi locuieşti singur în pustietatea siberiană. În fiecare zi ari câmpul şi în faţa ochilor nu vezi altceva decât întinderi de pământ. La nord orizontul, la est orizontul, la sud, orizontul şi la vest cam acelaşi lucru. Nimic altceva. În fiecare dimineaţă, când răsare soarele, te duci să munceşti pe câmp. Când ajunge soarele deasupra capului tău, faci pauză de masă. Când apune soarele, te duci acasă şi te culci. […] Şi  într-o bună zi moare ceva din interiorul tău. […] Te uiţi la soare cum răsare în fiecare zi, traversează cerul, apune şi ceva în interiorul tău se rupe şi dispare. Arunci plugul şi, cu capul gol de orice gând, o iei spre apus. Te îndrepţi spre un teren care se află la vest de soare. Mergi şi mergi, de parcă ai fi nebun, zi de zi, fără să bei şi fără să mănânci, până te prăbuşeşti şi mori. Aceasta este isteria siberiană.

Dan Lungu – Sunt o babă comunistă!

O ştiţi pe baba aia comunistă care vă strică filmul ori de câte ori vă întâlniţi cu ea? Aia care are mereu o istorie înduioşătoare despre beneficiile vechiului regim? Aia la care Ceau i-a dat casă (şi butelie! zice autorul) şi-a avut grijă să nu-i lipsească nimic – nu el, pilele dobândite cu sudoarea frunţii, da’ nu mai contează. Aia pe care comuniştii o trimiteau la băi şi pe care au pus-o să vopsească atelierul în care lucra, căci urma vizita preaiubitului conducător şi apoi i-au dat flit. E, pe baba aia a prins-o Dan Lungu şi a încuiat-o în cartea lui.

Era cât pe ce să scriu că e un roman la care vor rezona cel mai bine cei care au apucat comunismul. Mare greşeală! E un roman care ar trebui citit mai ales de cei care nu l-au apucat pe decedatul. Să vadă şi domniile lor cu ce se mânca comunismul [cocofonie necesară]. Şi se mânca cu „tezic”, aşa cum foarte plastic detaliază scriitorul.

Fără niciun fel de exagerări, n-am citit anul ăsta o carte să-mi meargă la suflet ca asta. Am râs în hohote, însă n-o să vă dau nici măcar un ciot de citat, aşa, ca să vă întărât să mergeţi la librărie după ea. I-o recomand mai ales lui Alin, care susţine că de la Creangă încoace, România n-a mai produs literatură memorabilă.

O recenzie comprehensivă, găsiţi la Realdo.

Frédéric Beigbeder – Dragostea durează trei ani

Mi-a plăcut simplitatea scriiturii. Mă înnebunesc după autorii care nu te perindă îndelung şi egoist prin prea multe peisaje, doctrine filosofice şi vise nebuneşti înainte să-ţi dea ziua bună. Beigbeder e unul dintre ei şi romanul său, „profund autobiografic” după cum informează prefaţa, colcăie de durere şi de amarul neputinţei de-a fi capabil să-ţi prevezi ori eviţi marile eşecuri.

Nu mai zâmbesc. Este peste puterile mele. Sunt mort şi îngropat. N-am să fac copii. Morţii nu se reproduc. Sunt un mort care strânge mâna oamenilor prin cafenele. Sunt un mort mai degrabă convivial şi foarte zgribulit. Cred că sunt persoana cea mai tristă pe care am întâlnit-o vreodată. La Paris – pe timp de iarnă – când termometrul coboară sub zero grade, făptura umană are nevoie de săli dosnice, luminate la căderea întunericului. Acolo, la adăpostul turmei, poate, în sfârşit să se pună pe tremurat.

Eu cred că povestea dragostei cu garanţie a franţuzului este de fapt o poveste despre cât nu durează dragostea şi ceea ce nu este ea, despre ceea ce nu trebuie să-i facem dragostei, un exemplu foarte bine condimentat şi argumentat de „aşa nu”.

Citiţi, nu dormiţi! :)

Anunțuri