Etichete

, , , , , , , , , , ,

Am ales piesa asta de Pink Floyd, fiindcă se potriveşte atât cu vremea asta de sfârşit de lume, cât şi cu tema de gândire.

În ultima lună, printre altele, am executat ‘Hai să furăm pepeni’ a Norei Iuga. Scriitura n-are nicio legătură cu pepenii, decât dacă te gândeşti la ei ca metaforă pentru sâni, căci în parte acesta îi e subiectul – pulsiunile sexuale ale copilăriei.

Într-a unşpea am avut de încropit câte un eseu despre două romane din literatura universală (aminteam şi aici despre asta). Una dintre opţiunile mele a fost Lolita lui Nabokov şi eseul ce-a urmat argumenta că pedofilia este explicabilă prin prisma faptului că cel atras de nimfete caută puritatea, prin urmare un atare demers nu poate fi considerat murdar. Evident că scopul era exclusiv să epatez. Cam asta face şi Nora Iuga în cartea sa, cu diferenţa că ea crede ceea ce spune, iar credinţa transpare în forţa scriiturii şi în onestitatea brută. N-o mai lungesc deci, mai multe informaţii despre ‘Hai să furăm pepeni’ găsiţi pe net; pe mine m-a cucerit prin siguranţa de sine aproape vanitoasă a autoarei şi prin introspecţiile reuşite care m-au teleportat în momente ale copilăriei de genul if you show me yours, I’ll show you mine.

Avertisment: carte nerecomandată conservatorilor, moraliştilor şi pudicilor.

Ok, dar ce treabă au pepenii Iugăi cu titlul?

Well, probabil de-aia mi-a plăcut scriitura, fiindcă şi eu am năravul de-a perora – sper, cu graţie – în căutarea miezului. Dincolo de rememorări şi plăcerea cititului cartea Norei Iuga mi-a adus o epifanie personală pe care aş vrea s-o împart cu voi, căci poate mai sunt ciudăţei ca mine out there şi poate chestia cu ciudăţenia îi aranjează în aceeaşi măsură în care îi calcă pe bătături.

Acum să definim ciudat în context: Ciudat este cineva care posedă un exacerbat simţ al intimităţii. Unui astfel de ciudat îi displac profund persoanele care fac vizite neanunţate, cele care îţi deschid nonşalant agenda şi spicuiesc de prin ea, vânzările prin telefon, reuniunile la serviciu şi cei care sună să-l informeze de exemplu că plouă – să îţi iei umbrela. Unui astfel de ciudat îi displace socializarea, exceptând momentele în care el o iniţiază ori agreează explicit la ea. Un astfel de ciudat consideră că telefonul mobil e un instrument destinat primordial necesităţii de a comunica, ci nu plăcerii de a comunica. Drept urmare n-o să-l vezi decât rareori sporovăind minute în şir la telefon. Obişnuieşte să rateze cu bună ştiinţă apeluri pe care le clasifică a priori neimportante.

Aici vine Nora Iuga şi zice (nu ştiu dacă-mi amintesc exact, dar ideea de bază asta e):

Un apel telefonic e un strigăt de ajutor.

Is there anybody out there?

Iată o perspectivă care poate zgudui zdravăn intimitatea autosuficientă şi egocentrică a ciudatului. Cel puţin pe-a mea a desţelenit-o iremediabil. Din punctul ăsta de vedere parcă nu-mi mai vine să “nu aud” telefonul vreodată, mai ales că sunt situaţii în care lipsa comunicării are urmări poate nu ireparabile, dar considerabile.

Adeseori fiecare dintre noi am fost îngrijoraţi, singuri, speriaţi şi poate simplul Alo pe care  aşteptam să-l auzim de la celălalt capăt al firului a fost suficient pentru a ne simţi mai siguri pe noi şi mai liniştiţi în legătură cu  oriceea ce urma să vină.

Temă pentru acasă. :)

S-aveţi o săptămână senină!

Anunțuri